Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei și-a întors capul spre Cătălina.
— Nimic. Vorbim despre muncă.
Ea s-a uitat la Victor.
— La nunta noastră?
— Nu discutăm acum, a spus Andrei repede.
Victor a rămas perfect calm.
— Sunt de acord. Eu am venit aici ca invitat al Irinei, nu pentru o ședință.
Cătălina și-a mutat privirea spre mine.
— Voi doi sunteți împreună?
— Da.
— De mult?
— De opt luni.
Andrei a râs scurt.
— Ce mică e lumea.
Îi cunoșteam râsul.
Îl folosea atunci când ceva îl deranja, dar nu voia ca ceilalți să observe.
Victor și-a retras mâna.
— Felicitări pentru nuntă.
— Mulțumesc.
Andrei s-a uitat din nou la mine.
— Irina, putem vorbi puțin?
— Despre ce?
— Între patru ochi.
Victor s-a uitat spre mine.
Nu a intervenit.
Nu avea nevoie.
— Mai târziu, am spus.
Maxilarul lui Andrei s-a încordat.
— Bine.
Cătălina l-a luat de braț.
— Hai, ne așteaptă fotograful.
Au plecat.
Victor s-a apropiat puțin de mine.
— Ești bine?
— Da.
— Sigur?
Am urmărit câteva secunde spatele lui Andrei.
— Acum da.
Ne-am așezat la masă.
Nu trecuseră nici douăzeci de minute când am observat primele priviri.
Doi bărbați de la o masă apropiată îl recunoscuseră pe Victor.
Unul a venit să-l salute.
— Domnule Damian, felicitări pentru tranzacție.
Victor s-a ridicat și i-a strâns mâna.
— Mulțumesc.
— Nu mă așteptam să vă văd aici.
— Sunt însoțitorul Irinei.
Bărbatul s-a uitat spre mine.
Apoi, pentru o fracțiune de secundă, spre Andrei.
Acolo am înțeles că lucrurile nu aveau să rămână discrete prea mult timp.
Tranzacția fusese închisă.
Mai mulți oameni din companie știau deja.
Până la cină, telefoanele începuseră să apară discret pe sub mese.
Oamenii verificau mesaje.
Se șoptea.
Andrei continua să zâmbească pentru fotografii, dar îl vedeam cum urmărea fiecare om care venea să-i strângă mâna lui Victor.
La un moment dat, unul dintre directorii companiei s-a apropiat de masa noastră.
— Victor, avem confirmarea pentru luni?
— Da.
Bărbatul a ezitat.
— Și echipa de conducere?
— Discutăm luni. Nu în seara asta.
Andrei se afla suficient de aproape încât să audă.
S-a apropiat imediat.
— Ce anume discutați luni?
Victor s-a întors spre el.
— Exact ce ți-am spus. Schimbările care urmează după preluare.
— Eu conduc operațiunile de ani de zile.
— Știu.
— Atunci sper că nu intenționați să luați decizii înainte să discutați cu mine.
— Nu am spus asta.
Andrei s-a uitat spre mine.
— Interesant.
— Ce anume? am întrebat.
— Că tu știai toate astea și ai ales să vii tocmai aici cu el.
Victor a intervenit:
— Irina nu are nicio legătură cu tranzacția.
— Sigur.
— Negocierile au început înainte ca relația noastră să devină serioasă.
— Ce coincidență convenabilă.
Atunci am zâmbit.
— Tu m-ai invitat, Andrei.
S-a apropiat puțin.
— Te-am invitat din respect.
— Cu două zile înainte mi-ai spus să nu-ți stric seara.
— Pentru că te cunosc.
— Nu. Pentru că voiai să fii sigur că vin cuminte, singură și suficient de impresionată de tot ce ai construit după mine.
Fața i s-a schimbat.
— Nu începe.
— Nu încep nimic. Tocmai asta este partea pe care n-o înțelegi. Nu am venit să-ți fac nimic.
Cătălina apăruse din nou lângă noi.
— Ce tranzacție?
Andrei s-a întors.
— Cătălina, nu acum.
— De ce tot spui “nu acum”?
— Pentru că este nunta noastră.
— Știu foarte bine ce zi este.
S-a uitat la Victor.
— Despre ce companie vorbiți?
Victor nu s-a grăbit să răspundă.
— Cred că Andrei ar trebui să-ți explice.
Asta a neliniștit-o și mai tare.
— Andrei?
El a tras aer în piept.
— Compania are un nou acționar majoritar.
— Și?
— Victor reprezintă grupul care a făcut achiziția.
Cătălina a clipit.
— Adică el este noul tău șef?
— Nu funcționează chiar așa.
Victor a intervenit calm:
— Nu. Și n-ar fi corect să spunem asta. Conducerea va fi evaluată și vor exista schimbări, dar nu discutăm decizii individuale aici.
Am apreciat că spusese asta.
Nu venise să-l concedieze pe Andrei la propria nuntă.
Nu venise să-l umilească.
Dar Andrei nu mai putea controla ce aflau oamenii.
Iar pentru el asta era aproape mai rău.
Cătălina s-a uitat la viitorul ei soț.
— Tu știai că urmează preluarea?
— Știam că există negocieri.
— Și nu mi-ai spus?
— Nu era nimic sigur.
— Dar era suficient de sigur încât să fii atât de speriat acum.
— Nu sunt speriat.
— Andrei, te cunosc.
El a râs nervos.
— Se pare că în seara asta toată lumea mă cunoaște foarte bine.
Cătălina s-a uitat când la el, când la mine.
— Irina știa?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
— Da, am spus. Știam că tranzacția s-a încheiat.
Andrei s-a întors imediat spre mine.
— Vezi?
— Ce să văd?
— Ai venit pregătită.
— Pregătită pentru ce?
— Pentru asta.
A făcut un gest spre sală.
— Pentru șoapte. Pentru priviri. Pentru ca toți să creadă că ai venit aici cu omul care mă va da jos.
Victor s-a ridicat.
— Ajunge.
Andrei s-a întors spre el.
— Nu te băga între mine și fosta mea soție.
— Nu mă bag în trecutul vostru. Dar nu pune pe umerii Irinei o tranzacție negociată de luni de zile de oameni care nici măcar nu o cunosc.
Andrei n-a răspuns.
Victor a continuat:
— Iar în ceea ce privește poziția ta, nu s-a luat aici nicio decizie. Luni vei avea aceeași discuție profesională pe care o vor avea și ceilalți oameni din conducere.
Cătălina l-a privit fix pe Andrei.
— Ce poziție?
El a închis ochii pentru o clipă.
— Putem să vorbim după?
— După ce?
— După nuntă.
— Suntem la nuntă, Andrei.
În jurul nostru, câțiva oameni încercau evident să nu se uite.
Eu nu mai voiam să stau acolo.
— Victor, mergem?
— Sigur.
Andrei s-a întors spre mine.
— Bineînțeles.
M-am oprit.
— Ce?
— Arunci bomba și pleci.
— Ce bombă am aruncat eu?
— Ai apărut aici cu el!
— Pentru ultima dată: tu m-ai invitat.
Vocea lui s-a ridicat.
— Nu ca să vii să te răzbuni!
Câteva conversații din jur s-au oprit.
M-am uitat la el.
— Atunci de ce m-ai invitat?
— Ce?
— Dacă simplul fapt că eu am venit la nunta ta cu omul cu care sunt acum înseamnă pentru tine răzbunare, de ce ai vrut să fiu aici?
N-a răspuns.
— Pentru că voiai să mă vezi singură?
Tăcere.
— Voiai să văd salonul? Rochia? Oamenii? Să văd cât de bine îți merge?
— Te victimizezi iar.
Replica m-a lovit exact unde știa că mă lovește.
Ani întregi fusese suficientă.
De data aceasta nu.
— Hai să vorbim despre asta afară.
Am ieșit pe terasă.
Andrei a venit după mine.
Victor a rămas în salon.
Exact cum îi cerusem din priviri.
Andrei și-a scos o țigară.
— Tu ai știut cine este când ai început relația cu el?
— Nu.
— Nu te cred.
— Este problema ta.
A aprins țigara.
— Îți place, nu?
— Ce?
— Să mă vezi așa.
— Cum?
— Să nu știu ce urmează.
Am rămas câteva secunde cu ochii la el.
— Așa am trăit eu divorțul nostru.
A tras din țigară.
— Iar începem.
— Tu aveai avocații pregătiți. Tu știai unde sunt firmele, contractele, banii. Eu aflam lucrurile când deja erau făcute.
— Totul a fost legal.
— Nu am spus că vorbim acum despre legalitate.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că te-ai asigurat că tu ai toate informațiile, iar eu nu.
Andrei a aruncat scrumul.
— Și acum ai venit să-mi întorci favorul.
— Nu.
— Ba da.
— Andrei, Victor nu a cumpărat compania pentru mine. Nu te-a cunoscut prin mine. Nu și-a pus banii într-o tranzacție de asemenea dimensiune ca să răzbune divorțul iubitei lui.
A tăcut.
— Lumea nu se învârte în jurul tău.
S-a apropiat un pas.
— Tot la fel ești.
— Cum?
— Te victimizezi.
De data asta am râs.
Nu pentru că era amuzant.
— Doisprezece ani am fost lângă tine. La divorț ai mutat tot ce ai putut înainte să înțeleg ce se întâmplă. M-am întors la mama la 41 de ani și luni întregi m-am întrebat dacă sunt atât de incapabilă pe cât mă făcuseși să cred.
— Ai