Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sergiu a rămas cu ochii la telefonul Laviniei. Nora mea îl ținea acum strâns în palmă, de parcă simplul fapt că ascundea ecranul putea șterge mesajul pe care soțul ei apucase să-l citească.
— Te-am întrebat despre ce casă vorbește omul acesta, a repetat Sergiu.
— Este o problemă de serviciu. Doru lucrează cu noi la niște contracte.
— Atunci de ce îți scrie că trebuie să rezolvi cu mama până vineri?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce să rezolve cu mine? am întrebat.
Lavinia a privit spre ușă.
— Nu este ce credeți. Voi interpretați totul greșit.
— Atunci explică-ne, i-a spus Sergiu. Fără să mai spui că mama a vrut să plece, fiindcă tocmai ne-a spus că nu este adevărat.
Nora mea s-a așezat pe scaunul din hol. Pentru prima dată de când o cunoșteam, părea că nu mai are pregătit niciun răspuns.
— Am avut niște probleme financiare, a spus încet.
— Ce probleme?
— Am luat niște bani cu împrumut. Credeam că îi pot pune la loc repede.
Sergiu s-a sprijinit de tocul ușii.
— Câți bani, Lavinia?
— Aproape șaptezeci de mii de lei.
Fiul meu a rămas nemișcat.
— Șaptezeci de mii? De unde ai împrumutat atâția bani?
— De la mai multe persoane. Și de la o firmă de creditare.
Mi-am amintit imediat plicul găsit în cutia poștală.
— Notificarea aceea nu era de la serviciu, nu-i așa?
Lavinia a clătinat din cap.
— Nu.
— Și ce legătură are casa mamei cu datoriile tale? a întrebat Sergiu.
— M-am gândit că am putea să o vindem. Am găsit deja pe cineva interesat.
— Să vindem casa? Fără să discutăm?
— Urma să discutăm după ce rezolvam cu mutarea mamei tale.
Atunci am înțeles de ce se grăbise atât de tare să-mi scoată valizele pe verandă.
Nu era vorba despre îngrijirea mea. Nu se temea că voi cădea pe scări sau că voi avea nevoie de ajutor. Voia să mă scoată din casă înainte să înceapă discuțiile despre vânzare.
— Lavinia, am spus, eu am drept de abitație viageră. Știi foarte bine că nu poți hotărî singură unde să locuiesc.
— Știu, Rodica. Tocmai de aceea voiam să discutăm despre cămin.
— Nu ai discutat. Mi-ai făcut bagajele.
A coborât privirea.
Sergiu s-a așezat în fața ei.
— Cine este Doru?
— Ți-am spus. Un colaborator.
— Un colaborator care știe cât datorezi, care îți caută cumpărători pentru casa noastră și care îți scrie să o muți pe mama până vineri?
Lavinia nu a răspuns.
— Te întreb pentru ultima dată. Ce legătură ai cu omul acesta?
Am vrut să ies din hol și să-i las singuri. Dar Sergiu s-a întors spre mine.
— Mamă, te rog să rămâi. Este vorba și despre casa ta.
Lavinia și-a acoperit fața cu mâinile.
— Eu și Doru suntem împreună de aproape un an.
În hol s-a făcut liniște.
Nu mai auzeam decât ceasul de pe perete.
— Împreună? a repetat Sergiu.
— Da.
— Și voiai să vindem casa ca să pleci cu el?
— Nu este atât de simplu.
— Atunci spune-mi cum este.
Lavinia a început să povestească. Îl cunoscuse pe Doru prin firma la care lucra. El se ocupa de anumite tranzacții imobiliare și îi propusese să investească într-un proiect care, după spusele lui, urma să aducă profit repede.
La început pusese deoparte bani din salariu. Apoi împrumutase sume tot mai mari. Proiectul nu mersese cum sperase, iar datoriile crescuseră.
Între timp, relația dintre ei devenise una personală. Doru îi promisese că vor începe o viață împreună după ce își rezolvă situațiile familiale.
— Și casa noastră făcea parte din plan? a întrebat Sergiu.
— M-am gândit că, dacă o vindem, putem cumpăra un apartament mai mic. Din diferență aș fi plătit datoriile.
— Dar tu nu aveai de gând să rămâi cu mine.
Lavinia a început să plângă.
— Nu știam cum să-ți spun.
— În schimb, știai cum să-i faci bagajele mamei.
Nu am intervenit. Fiul meu avea dreptul să fie furios, dar nu voiam ca discuția să se transforme într-o ceartă fără sfârșit.
După câteva minute, Sergiu s-a ridicat.
— Astăzi nu mai discutăm nimic. Mâine mergem să cerem sfatul unui avocat. Iar mama nu pleacă nicăieri.
Lavinia a încercat să-l convingă că lucrurile puteau fi rezolvate între ei.
— Nu fără să știm exact ce ai făcut, i-a răspuns.
În seara aceea, fiul meu a rămas mult timp în bucătărie, cu o cană de ceai în față.
Eu am scos din sertar copia contractului de donație și i-am pus-o pe masă.
— Sergiu, când am semnat actele, am făcut-o pentru că am crezut că vă ajut să vă construiți viitorul.
— Știu, mamă.
— Nu vreau să-ți reproșez că m-ai convins. Dar vreau să înțelegi că nu pot să mai las pe altcineva să hotărască pentru mine.
Fiul meu a luat contractul.
— Nu o să mai permit nimănui să te trateze așa.
— Nu este suficient să nu permiți. Trebuie să mă întrebi și pe mine ce vreau.
A ridicat privirea.
— Ai dreptate.
A doua zi am mers împreună la un avocat. Am dus contractul de donație și documentele pe care le aveam despre proprietate.
Avocatul ne-a explicat că dreptul meu de abitație viageră rămânea un element esențial al situației juridice. Faptul că transferasem proprietatea nu însemna că renunțasem și la dreptul de a locui în casă.
De asemenea, ne-a spus că o eventuală vânzare sau modificare a situației proprietății trebuia analizată ținând cont de drepturile tuturor persoanelor implicate.
Nu era suficient ca Lavinia să găsească un cumpărător și să-mi facă bagajele.
Am aflat și că anularea unei donații nu se face automat doar pentru că relațiile de familie s-au deteriorat. Dacă voiam să contestăm anumite acte sau comportamente, trebuia să verificăm temeiurile legale și probele.
Eu nu voiam să pornesc imediat un proces pentru a recupera casa.
Voiam, înainte de toate, să pot locui acolo fără să mă tem că într-o dimineață îmi voi găsi din nou hainele afară.
În următoarele săptămâni, Sergiu a început să clarifice situația financiară a Laviniei.
A descoperit că datoriile nu erau legate doar de proiectul imobiliar. O parte dintre bani fuseseră folosiți pentru cheltuieli personale, deplasări și rate la alte împrumuturi.
Lavinia îi ascunsese luni întregi situația.
Când a înțeles că nu mai poate continua căsnicia, Sergiu i-a spus că dorește să divorțeze.
Nu a fost o despărțire liniștită. Au existat discuții despre bani, despre proprietate și despre ce putea cere fiecare.
Dar fiul meu a refuzat să folosească locuința ca să plătească datoriile pe care soția lui le ascunsese.
Prin avocați, au început negocierile pentru clarificarea drepturilor lor asupra casei.
După mai multe luni, au ajuns la un acord: Sergiu urma să preia partea Laviniei din proprietate, în schimbul unei compensații stabilită prin evaluare și consemnată în acte.
Nu a fost ușor. A trebuit să-și reorganizeze cheltuielile și să renunțe la câteva planuri. Dar a preferat o soluție documentată, în locul unei dispute care s-ar fi putut prelungi ani întregi.
Eu mi-am păstrat dreptul de abitație.
Lavinia s-a mutat din casă înainte ca toate formalitățile să fie încheiate. Nu am mai discutat cu ea despre Doru și nici nu am întrebat dacă relația lor a continuat.
Nu mai era treaba mea.
În schimb, am început să mă gândesc serios la propria mea viață.
De când mă pensionasem, petreceam aproape toate zilele făcând treburi prin casă. Găteam, spălam, aveam grijă de curte și așteptam ca Sergiu să se întoarcă din curse.
Înainte de pensionare fusesem croitoreasă. Lucrasem peste treizeci de ani într-un atelier și, pentru o vreme, primisem comenzi și acasă.
Mai aveam mașina de cusut, așezată într-o cameră mică de la parter. Nu o mai folosisem de mult.
Într-o după-amiază, am intrat acolo și am ridicat husa de pe ea.
Am trecut palma peste masa de lucru și mi-am amintit de toate femeile care veneau cândva să-și scurteze rochiile sau să-și modifice paltoanele.
Atunci mi-a venit o idee.
Casa avea o intrare laterală, folosită cândva de soțul meu pentru atelierul lui de tâmplărie. Cu câteva reparații, partea aceea putea deveni un spațiu separat.
În seara aceea l-am chemat pe Sergiu.
— Vreau să-ți propun ceva.
— Spune-mi, mamă.
— Aș vrea să amenajăm partea dinspre grădină pentru mine. Cu intrare separată, o chicinetă și un loc unde să-mi pun mașina de cusut.
Sergiu m-a privit surprins.
— Dar ai camera ta aici. Nu te deranjează nimeni.
— Știu. Numai că vreau să am și eu un spațiu în care să-mi organizez viața cum îmi place.
A zâmbit ușor.
— Vrei să te apuci iar de croitorie?
— De ce nu? Încă văd bine, mâinile mă ascultă și am timp.
Am discutat despre costuri și despre lucrările necesare. Nu voiam să-i cer fiului meu să-mi facă un atelier scump, așa că am hotărât să folosesc o parte din economiile mele pentru amenajare.
Am stabilit în scris cum urma să folosesc spațiul, astfel încât să nu mai existe neînțelegeri privind locuirea și cheltuielile.
În câteva luni, fosta încăpere de depozitare s-a transformat într-o cameră luminoasă, cu o masă de croit, un dulap pentru materiale și mașina mea de cusut lângă fereastră.
Am pus un anunț discret la magazinul din apropiere: primeam mici lucrări de croitorie, pe bază de programare.
Prima clientă a fost o vecină care voia să-și scurteze o pereche de pantaloni.
— Rodica, nu știam că te-ai apucat iar de lucru!
— Nici eu nu știam până acum câteva luni, i-am răspuns zâmbind.
Curând au început să vină și alte femei. Unele îmi aduceau haine de modificat, altele veneau doar să mă întrebe dacă pot repara un fermoar sau o căptușeală.
Nu câștigam sume mari și nici nu aveam nevoie să transform croitoria într-o afacere. Îmi plăcea să am din nou ceva al meu de făcut.
Sergiu continua să lucreze ca șofer, dar când venea acasă nu mai presupunea că trebuie să gătesc pentru el sau să-i organizez lucrurile.
Ne înțelegeam asupra treburilor comune, iar fiecare avea propriul program.
Într-o zi de primăvară, stăteam pe verandă și beam cafea. Sergiu tocmai terminase de reparat balustrada.
— Mamă, te pot întreba ceva?
— Sigur.
— Regreți că mi-ai trecut casa pe nume?
M-am gândit câteva clipe.
— Regret că am crezut că un act făcut din dragoste poate înlocui discuțiile clare despre drepturi și responsabilități.
A lăsat șurubelnița jos.
— Eu chiar am vrut să avem grijă de casă și de tine.
— Știu, Sergiu. Dar a avea grijă de mine nu înseamnă să hotărăști în locul meu.
— Am înțeles asta.
— Atunci este bine.
După câteva zile, am primit o comandă mai mare: trei rochii care trebuiau modificate pentru o nuntă.
Le-am așezat pe masa de croit și am început să lucrez cu aceeași atenție pe care o aveam când eram tânără.
La un moment dat, am auzit soneria de la intrarea laterală.
Era o clientă nouă.
Am ieșit să o întâmpin.
Pe verandă nu mai erau valizele mele.
În locul lor pusesem o măsuță de lemn, două scaune și câteva ghivece cu flori.
Femeia s-a uitat spre ușa atelierului.
— Dumneavoastră sunteți doamna Rodica, croitoreasa?
— Eu sunt. Poftiți, vă rog.
Am deschis ușa și am lăsat-o să intre.
În timp ce își scotea haina, m-am gândit la dimineața în care mă întorsesem de la piață și îmi găsisem toate lucrurile pregătite pentru plecare.
Atunci crezusem că pierd locul în care trăisem o viață întreagă.
Dar întâmplarea aceea mă obligase să înțeleg ceva ce uitasem de mult: aveam dreptul să-mi aleg singură felul în care îmi trăiesc anii rămași.
Casa nu mai era doar locul în care locuisem cu soțul meu și crescusem un copil. Devenise și locul în care îmi regăsisem o parte din mine.
Iar veranda pe care cineva îmi pusese valizele ca să plec era acum locul pe unde oamenii intrau în atelierul meu.
Nu mai așteptam să-mi spună altcineva unde îmi este locul.
Îl alesesem singură.