„Mulțumesc, Bianca, pentru toată munca depusă!” a spus soacra mea la toastul aniversării de 60 de ani, deși eu gătisem trei zile pentru 40 de invitați.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vreau doar să știu dacă dumneavoastră chiar credeți că Bianca a pregătit masa aceasta, am spus, privind-o pe soacra mea.

Margareta a clipit de câteva ori, apoi a zâmbit încurcat.

— Ce importanță are cine a pregătit-o? Suntem cu toții aici să sărbătorim.

— Are importanță pentru că tocmai ați mulțumit unei singure persoane pentru trei zile de muncă pe care le-am făcut eu.

Bianca și-a coborât paharul. Cătălin s-a ridicat ușor de pe scaun.

— Alina, te rog, nu acum. Este ziua mamei.

— Tocmai pentru că este ziua ei am vrut să iasă totul bine. Dar nu vreau să stau la masa aceasta și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.

Am pus platoul pe masă și am continuat:

— Am cumpărat ingredientele, am pregătit cele douăsprezece feluri de mâncare, am gătit trei zile și astăzi am stat aproape tot timpul în bucătărie. Bianca a adus florile și s-a ocupat de fotografii. Este în regulă. Nu spun că nu a făcut nimic. Dar nu mi se pare corect să fie prezentată drept persoana care a organizat masa.

Unchiul lui Cătălin, care stătea aproape de capătul mesei, a intervenit:

— Alina, să știi că mâncarea a fost foarte bună. Eu chiar voiam să te întreb cine a făcut salata aceea cu ciuperci.

— Eu, am răspuns.

— Atunci să-ți mulțumim și noi. Am mâncat două porții.

Câțiva invitați au zâmbit. Eu nu căutam aplauze, dar măcar nu mai trebuia să mă prefac că nu auzisem toastul.

Margareta și-a așezat paharul pe masă.

— Bine, poate că m-am exprimat greșit. Bianca s-a ocupat de organizare, iar tu de mâncare.

— Nu, mamă, a intervenit Bianca. Eu doar am adus florile și tortul.

A fost prima dată în seara aceea când a recunoscut lucrurile exact așa cum se întâmplaseră.

M-am uitat la ea. Nu părea nici rușinată, nici supărată. Doar evita să-mi întâlnească privirea.

— Atunci de ce ai acceptat mulțumirile? am întrebat-o.

— Nu am vrut să o întrerup pe mama.

— Dar ai avut timp să-i spui că nu era adevărat.

Cătălin a venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Hai să terminăm seara și discutăm acasă.

— Eu am terminat ce aveam de făcut. Mai sunt prăjiturile și tortul. Dacă vreți să le serviți, vă rog să vă ocupați voi.

Am luat paharul cu apă și m-am așezat pe un scaun liber.

Margareta s-a uitat spre bucătărie, apoi spre platourile de pe masă. Pentru prima dată în acea zi, nu mi-a mai cerut nimic.

Bianca s-a ridicat și a început să adune farfuriile de pe masa mică de lângă perete. Cătălin a luat cuțitul pentru tort, iar un alt invitat s-a oferit să ajute la împărțirea desertului.

Petrecerea a continuat. Nu s-a transformat într-un scandal, nimeni nu a plecat supărat și nici nu a fost nevoie să explicăm tuturor ce se întâmplase. Dar atmosfera se schimbase. Unii invitați mă întrebau despre rețete, iar alții îmi spuneau că nu și-ar fi imaginat câtă muncă presupunea o asemenea masă.

După ce au plecat ultimii musafiri, am început să-mi strâng lucrurile. Cătălin a intrat în bucătărie și s-a rezemat de blat.

— Nu puteai să vorbești cu mama între patru ochi?

— Și să o las să creadă în continuare că Bianca a făcut totul?

— Știi că mama este mai sensibilă la aniversări.

— Și eu sunt sensibilă când muncesc trei zile și sunt tratată ca și cum aș fi venit aici să servesc la masă.

— Nu te-a tratat nimeni așa.

Am pus capacul peste ultima caserolă.

— Cătălin, astăzi ai văzut de câte ori am intrat în bucătărie și de câte ori m-am așezat la masă. Ai văzut și cine a primit mulțumirile. Nici măcar nu te-ai gândit să spui că eu am pregătit mâncarea.

El nu a răspuns.

Înainte să plecăm, Margareta m-a chemat în sufragerie. Stătea lângă tortul rămas pe jumătate.

— Alina, vreau să te întreb ceva. De ce nu mi-ai spus mai devreme că te deranjează?

— V-am spus de mai multe ori că am nevoie de ajutor. De fiecare dată mi-ați răspuns că mă pricep mai bine și că termin mai repede singură.

— Dar tu gătești cu plăcere.

— Da, îmi place să gătesc. Nu înseamnă că trebuie să gătesc pentru patruzeci de oameni ori de câte ori avem o sărbătoare.

Margareta a rămas tăcută. Apoi mi-a spus că Bianca îi povestise că se ocupase de toate pregătirile, iar ea înțelesese că fiica ei organizase inclusiv mâncarea. Nu verificase și nici nu se gândise să mă întrebe.

— Am crezut că vă ocupați împreună, a adăugat ea.

— Ne-am ocupat în feluri diferite. Dar nu vreau să mai fie nevoie să explic asta după fiecare eveniment.

Bianca a venit și ea în sufragerie. A recunoscut că îi plăcuse să primească laudele mamei și că nu corectase impresia creată. Spunea că, de multe ori, se simțea comparată cu mine, pentru că eu eram considerată nora care se pricepe la toate, iar ea era cea care apărea doar la sărbători.

— Nu trebuia să mă lași pe mine să muncesc pentru ca tu să primești aprecierea mamei, i-am spus.

— Știu. Îmi pare rău.

Nu am continuat discuția. Eram obosită și voiam să ajung acasă.

În săptămânile următoare, Margareta m-a sunat de câteva ori. Nu mi-a cerut să gătesc și nici nu a mai început conversațiile cu întrebarea dacă o pot ajuta cu ceva. Într-o zi m-a invitat la cafea și am acceptat.

Mi-a spus că își dăduse seama că se obișnuise să considere ajutorul meu ceva firesc. Nu mi-a cerut să uit aniversarea, dar mi-a spus că îi pare rău că nu observase cât muncisem.

Am acceptat scuzele, fără să-i promit că voi face din nou totul ca înainte.

La următoarea aniversare din familie, Margareta a rezervat o sală la un restaurant. Fiecare a contribuit la organizare, iar eu am venit cu un cadou și am stat la masă lângă Cătălin.

La un moment dat, soacra mea s-a apropiat și mi-a spus:

— Mă bucur că ai venit, Alina. Astăzi vreau să stai cu noi, nu să alergi prin bucătărie.

Am zâmbit și mi-am ridicat paharul.

Nu aveam nevoie ca Margareta să mă laude la fiecare întâlnire și nici ca Bianca să-mi recunoască de fiecare dată contribuția. Voiam doar să nu mai fiu considerată responsabilă pentru tot ce se întâmpla în familia lor.

De atunci, am mai gătit pentru cei dragi, dar numai când am vrut și în condițiile în care am putut. Iar când cineva mă întreabă dacă pot pregăti masa pentru următoarea aniversare, răspund simplu:

— Cu plăcere, dacă o pregătim împreună. Eu vin la sărbătoare, nu la serviciu.