„Fetița dumneavoastră are alunița mea.” Omul de afaceri a spus aceste cuvinte când a observat semnul de deasupra sprâncenei stângi a fiicei menajerei sale

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nicoleta și-a tras un scaun lângă consolă și a rămas câteva clipe cu privirea în podea.

— Acum nouă ani lucram la firma tatălui dumneavoastră. Eram angajată temporar la departamentul de arhivă. Atunci ne-am cunoscut. La început vorbeam doar despre serviciu, dar, cu timpul, am început să ne vedem și în afara programului.

Mi-am amintit imediat. În perioada aceea treceam printr-o despărțire dificilă și petreceam foarte mult timp la firmă. Nicoleta era tânără, liniștită și avea un fel de a asculta care mă făcea să uit de probleme.

— Am fost împreună aproape un an, am spus eu.

— Da. Și eu am crezut că urma să ne construim o viață împreună.

— De ce ai plecat fără să-mi spui nimic?

Nicoleta și-a ridicat ochii spre mine.

— Pentru că mama dumneavoastră m-a chemat la o discuție. Mi-a spus că nu sunt potrivită pentru familia dumneavoastră și că dumneavoastră urma să vă căsătoriți cu o femeie dintr-o familie cu relații importante. Mi-a oferit bani ca să plec și să nu vă mai caut.

Am simțit că mi se încordează maxilarul.

— Mama nu ar fi făcut așa ceva.

— Și eu am crezut că nu ar face. Dar mi-a pus banii pe masă și mi-a spus că, dacă vă iubesc, trebuie să vă las să vă construiți viitorul fără mine.

— De ce nu mi-ai spus?

— Am încercat. V-am trimis o scrisoare după ce am plecat. V-am scris că sunt însărcinată și că nu vreau bani, nu vreau nimic de la dumneavoastră. Voiam doar să știți că veți avea un copil.

Am privit-o fără să clipesc.

— Nu am primit nicio scrisoare.

— Știu. Am așteptat să mă sunați. Au trecut săptămâni, apoi luni. Într-un final am înțeles că nu vreți să aveți nicio legătură cu mine.

Mi-am trecut mâna peste frunte. Îmi aminteam perioada aceea, dar nu știam nimic despre sarcină. Mama îmi spusese că Nicoleta plecase pentru că găsise un alt loc de muncă și nu mai dorea să continue relația. Eu o căutasem de câteva ori, dar mama îmi spusese că plecase din țară.

— De ce nu m-ai căutat din nou?

— Am făcut-o. Am sunat la firmă și am întrebat de dumneavoastră. Mi s-a spus că erați plecat și că nu doreați să mai fiu contactată. După ce s-a născut Daria, am încercat să vă găsesc din nou, dar nu aveam niciun număr personal. Între timp, am primit o ofertă de muncă în altă parte și am preferat să-mi cresc copilul fără să depind de promisiunile nimănui.

— Și acum ai venit să lucrezi tocmai aici?

— Nu am știut că dumneavoastră sunteți proprietarul casei până la interviu. Când v-am văzut, am recunoscut numele și chipul. Dar aveam nevoie de serviciu, iar Daria avea nevoie de stabilitate. Nu am venit să vă cer nimic.

În acel moment, fetița a apărut în ușa bucătăriei. Ținea în mână o foaie de desen.

— Mami, pot să-ți arăt ce am făcut?

Nicoleta s-a ridicat imediat.

— Sigur, iubita mea.

Daria mi-a întins desenul. Era o casă cu trei ferestre, un copac și trei persoane în fața porții. Pe una dintre persoane scrisese „mami”, iar lângă ea era desenată o fetiță. A treia persoană era un bărbat înalt.

— Cine este acesta? am întrebat.

— Nu știu. Așa mi-a ieșit desenul.

Am zâmbit slab și i-am înapoiat foaia.

După ce Nicoleta a plecat cu Daria, am rămas singur în hol. Am anulat întâlnirea pe care o aveam și am urcat în birou. Aveam nevoie să-mi amintesc exact ce se întâmplase în acei ani.

Am sunat-o pe sora mea, Corina. Mama murise cu trei ani înainte, iar lucrurile ei fuseseră împărțite între noi. Corina păstrase câteva cutii cu documente personale.

— Îți amintești de Nicoleta? am întrebat-o.

— Fata care lucra la firmă? Sigur că-mi amintesc. De ce?

— A venit aici cu fetița ei. Are opt ani și seamănă izbitor cu mine.

Corina a tăcut.

— Radu, cred că trebuie să ne vedem. Există ceva ce mama mi-a spus înainte să moară, dar nu am știut dacă să-ți povestesc.

A doua zi am mers la sora mea. Mi-a adus o cutie veche, în care se aflau documente, felicitări și câteva scrisori legate cu o panglică.

Printre ele era un plic cu numele meu scris de mână. Expeditorul era Nicoleta.

Am recunoscut scrisul imediat.

Am deschis plicul cu degetele tremurând. Scrisoarea era datată cu aproape nouă ani în urmă. Nicoleta îmi spunea că era însărcinată, că mă iubea și că nu voia să mă oblige la nimic. Îmi cerea doar să o sun dacă doream să discutăm despre copil.

La final scrisese: „Nu vreau ca fiul sau fiica noastră să crească întrebându-se de ce tatăl său nu a vrut să-l cunoască.”

Am citit de două ori ultimul rând.

— De ce era scrisoarea asta la mama? am întrebat.

Corina s-a așezat lângă mine.

— Mama mi-a spus că Nicoleta a trimis-o la firmă. A luat-o ea din corespondență și a ascuns-o. Credea că, dacă afli despre copil, vei renunța la planurile pe care le avea pentru tine.

— Și tu știai?

— Am aflat mult mai târziu. Am întrebat-o de ce a făcut asta, dar mi-a spus că a vrut să te protejeze. Nu am fost de acord cu ea, Radu. Dar era deja bolnavă și nu am vrut să mă cert cu ea în ultimele luni.

Am rămas cu scrisoarea în mână. În câteva minute, o parte întreagă din viața mea se schimbase.

În zilele următoare am vorbit cu Nicoleta. I-am spus că găsisem scrisoarea și că voiam să verificăm dacă Daria era fiica mea. Nu i-am cerut să mă creadă doar pentru că aveam un document vechi sau pentru că asemănarea era evidentă.

Am făcut un test ADN, cu acordul ei și respectând procedura necesară. Rezultatul a confirmat ceea ce începusem să bănuiesc: Daria era fiica mea biologică.

Nu am sărbătorit. Nu aveam ce să sărbătoresc după opt ani în care copilul meu crescuse fără mine.

Am început să mă văd cu Daria treptat, numai când Nicoleta era de acord. Prima dată am dus-o într-un parc. Nu i-am cumpărat jucării scumpe și nu am încercat să o impresionez cu lucruri pe care le puteam plăti. Am întrebat-o ce îi place să deseneze și ce cărți citește.

Mi-a spus că îi plac poveștile cu animale și că ar vrea să învețe să înoate. Am ascultat-o și am ținut minte.

Nicoleta și-a păstrat serviciul o perioadă, dar am stabilit împreună că relația noastră profesională trebuia să se încheie, pentru ca ea să nu se simtă obligată să rămână în casa mea din cauza situației financiare. I-am oferit un salariu compensatoriu pentru perioada de tranziție, fără să condiționez nimic de relația cu Daria.

În privința trecutului nostru, nu am cerut să ne întoarcem la ce fuseserăm. Nicoleta își construise o viață fără mine și avea dreptul să o păstreze.

Într-o după-amiază, Daria a venit cu un caiet de desen. Mi-a arătat o pagină pe care desenase două chipuri, unul lângă altul.

— Uite, avem aceeași aluniță!

Am zâmbit și m-am aplecat lângă ea.

— Da. Se pare că avem un lucru în comun.

— Și ochii mei sunt ca ai bunicii?

Am privit fotografia mamei mele, pe care o țineam acum pe birou.

— Da, Daria. Ai ochii ei.

Fetița mi-a luat mâna și a pus-o lângă desen.

— Atunci vreau să-mi povestești despre ea.

Am început să-i vorbesc despre bunica pe care nu o cunoscuse niciodată. Nu i-am ascuns adevărul despre greșeala ei, dar nici nu am transformat-o într-un monstru. I-am spus că adulții pot lua decizii nedrepte și că uneori copiii ajung să suporte urmările lor.

După o vreme, Daria m-a întrebat dacă poate să-mi spună tata.

Am simțit că mi se pune un nod în gât.

— Poți, dacă într-o zi vei simți că am fost suficient de mult lângă tine ca să merit numele acesta.

Nu mi-a răspuns. S-a apropiat și m-a îmbrățișat.

În seara aceea am rămas mult timp în hol, lângă albumul foto al mamei mele. Am adăugat în el o fotografie nouă, cu Daria zâmbind în parc.

Nu puteam recupera cei opt ani pierduți. Nici nu puteam schimba ce făcuse mama. Dar puteam să mă asigur că, de atunci înainte, fetița aceea nu va mai trebui să se întrebe dacă tatăl ei a vrut vreodată să o cunoască.

Și, pentru prima dată după mulți ani, am înțeles că unele fotografii nu păstrează doar amintiri. Uneori ne arată cât timp am pierdut și cât mai avem de construit.