Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a rămas în picioare lângă masă.
Rodica a fost prima care și-a revenit.
— Ce plan, Găbița? Despre ce vorbești?
Vocea ei era din nou dulce.
Aceeași voce cu care îmi spusese că suntem deja o familie.
— Despre apartamentul meu.
Zâmbetul i-a dispărut pentru o fracțiune de secundă.
— Nu înțeleg.
— Atunci vă ajut eu. Despre actele pe care vreți să mă convingeți să le semnez. Despre chei. Și mai ales despre faptul că, după ce obțineți ce vreți, nunta nu vă mai trebuie.
Andrei s-a apropiat.
— Gabriela, ai auzit doar o parte.
— Am auzit suficient.
— Nu, n-ai înțeles contextul.
Am râs scurt.
— Perfect. Explică-mi.
A deschis gura.
— Eu…
— De ce ai nevoie de acte pentru apartamentul pe care părinții mei mi l-au dat cu trei ani înainte să te cunosc?
A tăcut.
— Hai, Andrei. Explică-mi contextul.
Rodica a intervenit:
— Nu trebuie să vorbești cu el de parcă ar fi un infractor.
M-am întors spre ea.
— Atunci explicați-mi dumneavoastră.
— Noi încercam doar să ne asigurăm că după căsătorie lucrurile sunt puse în ordine.
— Care lucruri?
— Bunurile. Viitorul vostru. Siguranța lui Andrei.
— Siguranța lui?
— Normal. Tu ai apartament. Mobilă. Economii. El vine într-o căsnicie fără nimic.
Pentru prima dată, nu mai încerca să nege.
Încerca să justifice.
— Și soluția era să mă convingeți să semnez ceva fără să-mi spuneți clar ce semnez?
— Nu mai dramatiza.
— Tocmai v-am auzit spunând că sunt atât de îndrăgostită încât voi semna orice.
Rodica și-a strâns buzele.
Andrei s-a apropiat din nou.
— Gabriela, ascultă-mă. Mama s-a exprimat urât.
— Mama?
— Da.
— Tu erai în aceeași cameră.
— Pentru că încercam s-o temperez!
— Te-am auzit întrebând ce faceți dacă refuz.
Andrei s-a oprit.
— Pentru că nu eram de acord cu tot ce spunea!
Rodica s-a întors spre el.
— Andrei!
— Ce? a izbucnit el. Tu ai împins lucrurile prea departe!
Amândoi au început să vorbească aproape simultan.
Rodica îi spunea că fusese de acord.
Andrei susținea că ea inventase partea cu anularea nunții.
I-am lăsat câteva secunde.
A fost suficient.
În momentul în care planul lor fusese descoperit, fiecare încerca deja să-l împingă spre celălalt.
— Gata.
Au tăcut.
— Andrei, te întreb o singură dată. Știai că mama ta voia să mă convingă să semnez acte fără să-mi spună adevărul despre ele?
— Nu era chiar…
— Da sau nu?
Și-a coborât privirea.
— Știam că vrea să rezolvăm situația apartamentului înainte de nuntă.
— De ce?
— Pentru că după ce ne căsătorim eu urma să locuiesc aici. Să contribui. Poate să avem copii. Nu mi se părea normal să nu am nicio siguranță.
— Și mie când aveai de gând să-mi spui?
N-a răspuns.
— Înainte sau după ce semnam?
— Gabriela…
— Înainte sau după?
Rodica a lovit ușor masa cu palma.
— Ajunge! Fiul meu nu este un cerșetor pe care să-l ții în casa ta după bunul plac!
Am privit-o.
În sfârșit dispăruse complet femeia caldă de la salonul de mireasă.
— Nu l-am tratat niciodată așa.
— Ba exact asta faci. Totul este “apartamentul meu”, “mobila mea”, “banii mei”. Dar el ce primește?
— Pe mine.
Rodica a pufnit.
— Iubirea nu ține loc de siguranță.
— Interesant. Mie mi-ați spus exact invers timp de opt luni.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Gabriela, putem repara asta.
— Cum?
— Anulăm orice discuție despre acte. Nu mai semnezi nimic. Ne căsătorim și uităm ce s-a întâmplat astăzi.
M-am uitat lung la el.
— Tu chiar crezi că problema este că aproape am semnat niște acte?
— Atunci care este?
— Că urma să mă căsătoresc cu un bărbat care stătea în bucătăria mea și discuta cu mama lui despre cum să profite de încrederea mea.
— N-am vrut să profit de tine!
— Atunci de ce trebuia să mă minți?
A tăcut.
Rodica și-a luat poșeta.
— Hai, Andrei. N-are rost. Las-o să se calmeze.
Am făcut un pas spre ușă.
— Nu. Nu plecați încă.
S-au uitat amândoi la mine.
— Andrei, vreau cheia.
— Ce?
— Cheia apartamentului.
— Gabriela, locuiesc aici.
— Ai locuit aici două săptămâni.
— Lucrurile mele sunt aici.
— Le strângi.
Fața i s-a schimbat.
— Acum?
— Acum.
— Peste câteva zile avem nunta!
— Nu mai avem.
Rodica s-a întors brusc.
— Nu fi ridicolă.
— Nu sunt.
— Ai restaurant plătit. Invitați. Rochie. Totul este pregătit.
— Știu.
— Și arunci totul pentru o conversație pe care ai ascultat-o pe la uși?
— Nu. Anulez o nuntă pentru că mirele plănuia cu mama lui cum să obțină drepturi asupra apartamentului meu fără să-mi spună adevărul.
— Nu poți demonstra nimic, a spus Rodica.
Replica m-a făcut să tac.
Nu pentru că mă speriase.
Ci pentru că tocmai îmi confirmase încă o dată cum gândea.
— Eu nu sunt la tribunal, Rodica.
A clipit.
— Nu trebuie să demonstrez nimănui de ce nu mă mai căsătoresc cu fiul dumneavoastră.
Andrei a venit spre mine.
— Gabriela, eu te iubesc.
— Atunci trebuia să mă protejezi de planul ăsta, nu să participi la el.
— Mama a început totul.
Rodica s-a întors spre el.
— Acum dai vina pe mine?
— Pentru că tu ai venit cu ideea!
— Și tu ai spus că are sens!
Andrei a încremenit.
Eu n-am spus nimic.
Nici nu mai era nevoie.
Rodica și-a dat seama prima.
— Nu asta am vrut să spun.
Am deschis ușa dormitorului.
— Două valize, nu?
Andrei m-a privit.
— Așa ai venit.
Am arătat spre cameră.
— În ele îți pui lucrurile.
— Nu poți să faci asta.
— Ba da.
— Unde vrei să mă duc?
— Ai locuit undeva și înainte să mă cunoști.
— Mi-am încheiat chiria!
— Nu eu am luat decizia asta pentru tine.
Rodica a ridicat vocea:
— Vezi? Asta este femeia cu care voiai să te căsătorești! La primul conflict te aruncă în stradă!
M-am întors spre ea.
— Primul conflict ar fi fost dacă Andrei voia perdele albastre și eu voiam crem. Asta nu este un conflict de cuplu.
Am arătat spre masa la care îi auzisem.
— Asta este o trădare.
Rodica și-a încleștat maxilarul.
— O să regreți. Ai 28 de ani. Crezi că bărbații stau la coadă să ia o femeie atât de suspicioasă și încăpățânată?
Am privit-o câteva secunde.
— Mai bine pierd un mire decât un apartament și încă opt ani încercând să-mi dau seama cu cine m-am căsătorit.
Andrei a plecat în dormitor.
L-am auzit deschizând dulapul.
Rodica a rămas în bucătărie.
— Crezi că ai câștigat?
— Nu.
— Atunci de ce pari atât de mulțumită?
— Nu sunt mulțumită.
Vocea mi s-a frânt pentru prima dată.
— Urma să mă căsătoresc cu fiul dumneavoastră. Voiam copii cu el. Credeam că familia asta va deveni și familia mea.
Rodica n-a spus nimic.
— N-am câștigat nimic. Doar am aflat adevărul la timp.
După douăzeci de minute, Andrei a apărut cu cele două valize.
Exact aceleași cu care venise.
A scos cheia din buzunar și a pus-o pe masă.
— Te rog să nu anulezi nimic în seara asta.
— De ce?
— Dormi. Gândește-te. Vorbim mâine.
— Nu mai avem despre ce să vorbim.
— Opt luni nu pot dispărea într-o oră.
— Pentru mine nu dispar.
M-am uitat la el.
— Tocmai de aceea doare.
Rodica a deschis ușa.
Andrei a rămas în prag.
— Ce am simțit pentru tine a fost adevărat.
— Poate.
A părut surprins.
— Dar dacă a fost adevărat și tot ai putut să faci asta, nu mă ajută deloc.
A plecat.
Am încuiat ușa.
În aceeași seară am sunat la restaurant.
Apoi fotograful.
Formația.
Am început să-mi anunț familia.
Am pierdut bani.
Am răspuns la întrebări incomode.
Am plâns.
Dar nu m-am răzgândit.
A doua zi, Andrei a venit din nou.
Nu l-am lăsat să intre.
Am coborât în fața blocului.
— Mama a exagerat, a spus imediat. Recunosc. N-ar fi trebuit să ajungem acolo.
— “Să ajungem”?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Spune-mi.
A oftat.
— M-am speriat.
— De ce?
— Tu aveai totul pus la punct. Apartament. Serviciu. Economii. Eu simțeam că intru în viața ta fără nimic.
Pentru prima dată îmi spunea ceva care suna sincer.
— Și în loc să-mi spui asta, ai ales planul mamei tale.
— Mi s-a părut că după nuntă trebuie să am și eu o siguranță.
— Puteam discuta.
— Știu.
— Puteam merge împreună la un avocat sau la un notar și să întrebăm ce înseamnă căsătoria pentru fiecare dintre noi.
Și-a coborât privirea.
— Știu.
— Puteai să-mi spui că te simți vulnerabil.
— Știu.
— Dar ai ales singurul lucru pe care nu-l mai pot repara cu tine. Ai încercat să folosești faptul că aveam încredere în tine.
Andrei a rămas câteva secunde tăcut.
— Mai există vreo șansă?
— Nu.
A dat încet din cap.
De data aceea n-a mai insistat.
În ziua în care ar fi trebuit să ne căsătorim, rochia era încă în husă.
N-am stat singură cu o cană de ceai privind pereții.
Roxana și alte două prietene au venit la mine.
Am comandat mâncare, am deschis o sticlă de vin și, pentru prima dată după zile întregi, am reușit să râd.
La un moment dat, Roxana s-a uitat spre rochie.
— O să fii bine?
M-am uitat și eu la ea.
Mă durea.
Normal că mă durea.
Dar apoi mi-am privit apartamentul.
Nu pentru că valoarea lui era mai importantă decât nunta.
Ci pentru că fiecare cameră îmi amintea de ceva ce Andrei și Rodica nu înțeleseseră.
Părinții mei mi-l dăduseră ca să am siguranță.
Eu îl transformasem, puțin câte puțin, în casa mea.
Iar omul cu care urma să mă căsătoresc putea să intre în casa aceea cu două valize și să devină parte din ea.
Nu trebuia să pună mâna pe ea ca să devină familia mea.
Trebuia doar să fie demn de încrederea cu care îi dădusem cheia.
Am luat rochia din cui și am dus-o în dormitor.
A doua zi urma să sun la salon să văd ce puteam face cu ea.
Nunta nu mai exista.
Dar pentru prima dată de când îi auzisem în bucătărie, nu mai simțeam că pierdusem viitorul pe care îl voiam.
Înțelesesem doar că acel viitor nu putea fi construit cu Andrei.