Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am încercat din nou să sun la numărul necunoscut.
Nimic.
— Ce voia? m-a întrebat Marta.
— A spus că știe unde este Radu și că Andreea „nici măcar nu…”. Atât. S-a întrerupt.
Marta s-a albit la față.
— Crezi că era despre copil?
Nu voiam să ghicesc.
— Nu știu.
În noaptea aceea Radu m-a sunat de șapte ori. Nu i-am răspuns.
Dimineața, copiii s-au trezit convinși că mergem la patinoar cu tata.
— Tati vine direct acolo? m-a întrebat băiatul nostru.
Mi-am înghițit nodul din gât.
— Tata nu poate veni azi. Dar mergem noi.
Marta s-a ținut de cuvânt și a venit cu noi.
Am petrecut aproape două ore pe gheață. Copiii au râs, au căzut, s-au ridicat și au încercat din nou. Marta i-a fotografiat de pe margine, iar eu am reușit pentru câteva clipe să nu mă gândesc la Radu.
Când am ieșit, aveam un mesaj de la numărul necunoscut.
L-am deschis imediat.
„Îmi pare rău că s-a întrerupt. Trebuie să știți adevărul. Andreea nu este însărcinată cu Radu. Iar el știe.”
Am citit de trei ori.
— Emilia?
I-am întins telefonul Martei.
S-a așezat pe banca de lângă mine.
— Atunci de ce a adus-o acasă?
Exact asta voiam și eu să știu.
Mesajul continua.
Femeia spunea că o cunoștea pe Andreea și că tatăl copilului era un alt bărbat, care refuzase să-și asume responsabilitatea. Radu știa situația de la început.
Nu fusese păcălit.
Nu credea că acel copil era al lui.
Și totuși își părăsise soția și copiii și se mutase cu Andreea.
Asta durea mai rău decât prima variantă.
Dacă ar fi crezut că devenea tată, măcar aș fi putut înțelege panica, confuzia, o decizie luată într-un moment de nebunie.
Dar Radu știa adevărul.
Îl sunasem de zeci de ori în mintea mea în ultimele ore, pregătind întrebări.
Acum nu mai aveam niciuna.
Marta mi-a prins mâna.
— Mergem la lac.
Am privit-o.
— Acum?
— Acum.
Am dus copiii acasă, am făcut câteva bagaje și am plecat împreună spre casa ei.
Era o casă mică, ridicată cu mulți ani în urmă, unde Marta și Ion își petrecuseră verile. În ultimul timp ajunseseră rar acolo.
Am aprins căldura, am aerisit camerele și, până seara, locul începuse din nou să pară locuit.
Copiii au găsit niște jocuri vechi într-un dulap.
Marta a făcut mămăligă.
Eu am stat lângă fereastră și am privit telefonul.
La un moment dat a venit mesajul pe care îl așteptam.
Radu.
„Trebuie să vorbim. Unde ești?”
Nu i-am răspuns.
A doua zi a apărut Ion.
Marta l-a văzut prima.
— Ce cauți aici?
— Vreau să vorbim.
— Acum vrei?
Ion și-a scos căciula.
— Am greșit.
— Când fiul nostru și-a adus amanta însărcinată în casa mea, tu mi-ai spus să nu fac scandal.
— Nu știam ce să fac.
— Puteai începe prin a-i spune că are soție și doi copii.
Ion a coborât privirea.
— Radu a plecat de acasă.
Am ieșit pe verandă.
— Cu Andreea?
— Da. Au plecat dimineață. S-au certat.
— Din ce cauză?
Ion m-a privit.
— Pentru că Radu a aflat că cineva ți-a spus adevărul.
Am simțit un fior.
— El știa că acel copil nu este al lui.
Ion n-a negat.
— De ce, Ion?
— Spune că Andreea trecea printr-o perioadă grea. Că tatăl copilului dispăruse și că el voia s-o ajute.
Marta a râs amar.
— Și pentru asta trebuia să-și abandoneze familia?
— Lucrurile dintre ei începuseră înainte.
Acolo era răspunsul.
Nu copilul îl făcuse pe Radu să plece.
Andreea nu apăruse în viața lui cu o sarcină și o problemă.
Relația lor exista deja.
Sarcina doar o scosese la lumină.
— Unde este acum? am întrebat.
Ion a ezitat.
— Vine aici.
Marta s-a întors brusc.
— I-ai spus unde suntem?
— Este fiul meu.
— Și ea este soția lui!
N-am mai spus nimic.
Poate că era mai bine.
Nu voiam să-mi petrec următoarele săptămâni fugind de omul cu care eram căsătorită.
Radu a venit după-amiază.
Singur.
Copiii erau în camera din spate când a intrat în curte.
Pentru prima dată după atâția ani, mi s-a părut străin.
— Emilia…
— Copiii nu știu nimic. Nu ridici vocea și nu intri la ei până nu terminăm.
A dat din cap.
— Bine.
— Andreea nu este însărcinată cu tine.
Radu a închis ochii.
Atât.
Nicio surpriză.
— Știai.
— Da.
Marta și-a dus mâna la piept.
— Doamne, Radu…
— Mamă, te rog.
— Nu-i spune „te rog”. Răspunde-i soției tale.
Radu s-a uitat la mine.
— M-am încurcat.
— Nu.
— Emilia…
— Te încurci când greșești drumul. Când uiți o întâlnire. Tu ai mințit luni întregi. Ai venit la părinții tăi cu altă femeie și ai anunțat că va locui acolo. Asta nu este încurcătură. Sunt alegeri.
A coborât privirea.
— Andreea era singură. Tatăl copilului nu voia să audă de ea.
— Și copiii tăi?
A tăcut.
— Ei nu erau singuri când ai decis să-i lași?
— Voiam să vă explic.
— Când? După ce o instalai pe Andreea în casa mamei tale?
— Nu știam cum să ies din situație.
— Ai fi putut începe prin a nu intra în ea.
Radu și-a trecut mâna peste față.
— Relația mea cu Andreea s-a terminat.
Aproape că am râs.
— Și crezi că asta repară ceva?
— Nu. Dar vreau să încerc să repar ce am făcut.
— Pentru că ea nu mai este în peisaj?
— Pentru că mi-am dat seama ce pierd.
Marta s-a ridicat.
— Prea târziu.
Radu s-a întors spre ea.
— Mamă, este căsnicia mea.
— Atunci trebuia să-ți amintești asta înainte să-mi aduci amanta în bucătărie și să-mi ceri să-i fac loc.
Ion nu spunea nimic.
Marta l-a privit.
— Și tu tot taci.
El a ridicat ochii.
— De data asta nu. Radu, mama ta are dreptate.
Radu a rămas nemișcat.
Poate că aceea a fost prima clipă în care a înțeles că nu mai avea pe nimeni care să-i transforme alegerile în scuze.
— Vreau să-mi văd copiii, a spus.
— Îi vei vedea. Ești tatăl lor și nu voi folosi niciodată copiii ca să te pedepsesc.
A făcut un pas spre mine.
— Dar noi?
— Noi nu mai există în forma în care îl știai tu.
— Vrei să divorțezi?
M-am uitat spre fereastra casei. Înăuntru, copiii râdeau la ceva.
Cu o zi înainte mă întrebam cum aveam să-mi salvez familia.
Acum înțelegeam că familia mea nu dispăruse.
Doar Radu alesese să iasă din ea.
— Da.
A început să plângă.
Nu m-am bucurat.
Nu m-am simțit răzbunată.
Doar obosită.
În lunile următoare, divorțul și toate discuțiile care au venit odată cu el n-au fost ușoare.
Radu a rămas prezent în viața copiilor. Asta a fost condiția mea de la început: indiferent ce făcuse ca soț, ei nu trebuiau să plătească.
Marta a rămas la casa de lângă lac.
După câteva săptămâni, Ion a început să vină tot mai des. La început repara câte ceva și pleca. Apoi a început să rămână la masă.
Într-o zi Marta mi-a spus:
— Nu l-am iertat încă.
— Nici nu trebuie să te grăbești.
— Dar măcar acum mă ascultă.
Am zâmbit.
— E un început.
Într-o duminică am mers din nou la patinoar.
Eu, copiii și Marta.
La un moment dat, băiatul meu a căzut și a început să râdă atât de tare, încât ne-a făcut și pe noi să râdem.
Marta s-a apropiat de mine.
— Ești bine?
M-am gândit înainte să răspund.
— Nu sunt încă bine. Dar o să fiu.
Mi-a strâns mâna.
În seara în care venise la ușa mea în papuci, crezusem că ea îmi aduce vestea care avea să-mi distrugă familia.
Nu fusese așa.
Îmi adusese adevărul.
Iar uneori adevărul nu distruge ceea ce ai.
Doar îți arată ce era deja distrus și îți dă, în sfârșit, curajul să nu mai trăiești printre bucăți.