Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Primul punct suna așa:
— Cina trebuie să fie proaspătă în fiecare zi. Caldă și, de preferat, pe masă până la ora șapte.
M-am uitat la Adrian, așteptând să zâmbească.
Nu a făcut-o.
— Vorbești serios?
— Absolut. E mai bine să stabilim lucrurile astea de la început. Așa evităm certurile mai târziu.
A trecut la următorul punct.
— În casă trebuie să fie ordine. Nu-mi plac lucrurile femeiești împrăștiate prin baie. Creme, cosmetice, toate mărunțișurile alea.
Mi-am întors privirea spre hol.
Baia era a mea.
Apartamentul era al meu.
Cremele erau ale mele.
Și, dintr-odată, mi-am dat seama că omul acesta nu se mutase pur și simplu la mine.
Începuse să se comporte de parcă trebuia să-mi fac eu loc în propria casă.
— Continuă, i-am spus.
Adrian n-a sesizat tonul.
Al treilea punct prevedea că, după serviciu, el trebuia „lăsat să se odihnească”, pentru că responsabilitățile unui bărbat erau mai grele.
Al patrulea mă privea pe mine și prietenele mele.
— Problemele dintre noi rămân în casă. Nu vreau să povestești totul prietenelor tale. Femeile își bagă una alteia tot felul de idei în cap.
Am început să înțeleg.
Nu voia o relație.
Voia liniște pentru el.
Dar ultimul punct a fost cel care a făcut totul limpede.
— Finanțele importante le gestionez eu, pentru că sunt bărbatul. Cheltuielile zilnice le putem plăti de pe cardul tău. Mâncarea, întreținerea, detergenții… lucrurile casei.
Am râs.
Sec.
— Să văd dacă am înțeles. Tu iei deciziile, te odihnești după serviciu, primești mâncare proaspătă și nu trebuie să fii discutat cu prietenele mele. Eu muncesc, gătesc, fac curat și plătesc cheltuielile?
Adrian s-a încruntat.
— Exagerezi.
— Nu. Cred că abia acum te ascult cu adevărat.
Expresia lui s-a schimbat.
Era aceeași privire rece pe care o văzusem la cafenea, când chelnerița îi încurcase comanda.
— Credeam că ești o femeie matură, a spus. La vârsta ta ar trebui să știi cum funcționează o familie normală.
„La vârsta ta.”
Am 43 de ani.
Aveam un serviciu, îmi crescusem copilul, trecusem printr-un divorț și îmi reconstruisem singură viața.
Și acum un bărbat care își lăsase papucii în holul meu îmi explica ce trebuie să fac ca să merit o „familie normală”.
M-am ridicat.
Dar înainte să-i spun ceva, mi-a venit în minte o întrebare.
— Adrian, unde locuiai înainte să începi să stai aici?
A clipit.
— Ce legătură are?
— Una foarte mare. Mi-ai spus luni întregi că apartamentul tău este în renovare. Unde locuiești de fapt?
A tăcut.
Și tăcerea lui mi-a dat răspunsul înainte să deschidă gura.
— Închiriez o cameră, a spus în cele din urmă. Temporar.
Am rămas nemișcată.
— O cameră?
— După divorț au existat niște complicații.
— Ce complicații?
— Nu e treaba ta.
Am râs din nou.
— Devine treaba mea când intri în apartamentul meu și scoți o listă cu regulile după care trebuie să trăiesc eu.
Atunci masca lui a căzut.
— Dar tu cui crezi că îi mai trebuiești cu principiile tale? Patruzeci și trei de ani, copil mare, divorț în spate. Crezi că stă cineva la coadă pentru tine?
Am rămas foarte calmă.
Pentru că exact în momentul acela totul s-a așezat la locul lui.
Eclerele.
Mesajele.
Grija.
Periuța de dinți.
Cămășile lăsate „din întâmplare”.
Cheia pe care o ceruse „pentru orice eventualitate”.
Intrase puțin câte puțin în viața mea.
Iar acum, când se simțea instalat suficient de bine, venise și regulamentul.
M-am dus în hol.
Am luat cheile lui de pe dulăpior.
— Strânge-ți lucrurile.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Ce?
— Periuța, cămășile, încărcătorul, aparatul de ras, papucii. Tot.
— Faci scandal din cauza unei ciorbe?
M-am uitat direct la el.
— Nu. Din cauza ciorbei am deschis ochii.
Pentru câteva secunde nu a spus nimic.
Apoi a început să-și strângă lucrurile.
Nu mai era bărbatul calm din farmacie.
Trântea sertare, arunca haine în pungă și mormăia despre „isterie feminină” și „nerecunoștință”.
Eu stăteam lângă fereastră.
Îmi tremurau mâinile.
Dar nu m-am răzgândit.
Când a ajuns la ușă cu lucrurile, s-a întors spre mine.
— O să regreți.
— Poate.
A zâmbit batjocoritor.
— Peste o săptămână tu o să mă suni. Femeile ca tine întâi fac pe mândrele, apoi plâng în pernă.
Am deschis ușa.
— Poate o să plâng, Adrian. Dar perna va fi a mea. Apartamentul va fi al meu. Viața va fi a mea.
I-am întins telefonul pe care îl lăsase pe masă.
— Iar lista poți s-o păstrezi. Poate îți folosește în următoarea cameră închiriată.
N-a mai răspuns.
A ieșit.
Am închis ușa și am întors cheia.
Apoi m-am întors în bucătărie.
Ciorba era încă pe aragaz.
Mi-am pus o farfurie, am tăiat două felii de pâine și m-am așezat exact în locul în care stătusem înainte.
Apartamentul era din nou tăcut.
Doar că tăcerea nu mai părea singurătate.
Părea libertate.
După câteva minute m-a sunat Ioana, prietena mea.
— Cum a fost seara?
M-am uitat la scaunul gol din fața mea.
— Foarte bine. Tocmai am dat afară o problemă viitoare.
— Adrian?!
— Da.
— Doamne… Plângi?
Mi-am dus lingura la gură.
— Nu. Mănânc ciorbă.
— Care ciorbă?
Am zâmbit.
— Aia de ieri.
Am început amândouă să râdem.
A doua zi am schimbat încuietoarea.
O săptămână mai târziu, Adrian mi-a scris.
Nu și-a cerut scuze.
Nu m-a întrebat dacă sunt bine.
Mesajul avea doar trei cuvinte:
„Te-ai calmat acum?”
L-am citit.
Mi-am terminat cafeaua.
Apoi l-am șters.
La 43 de ani nu mai aveam nevoie de cineva care să-mi explice ce „trebuie” să fac pentru a merita o relație.
Și nici nu mai credeam că orice companie este mai bună decât singurătatea.
Uneori singurătatea în propria casă este infinit mai liniștită decât viața lângă cineva care intră spunând că vrea să aibă grijă de tine și, puțin câte puțin, începe să-ți explice cum trebuie să trăiești.
Iar ciorba?
Am terminat-o și a doua zi.
Și a fost foarte bună.