Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mamă… unde-i vițelul?
Georgeta și-a coborât privirea.
Andreea a înțeles înainte să primească răspunsul.
— L-am vândut, mamă.
— L-ați vândut? De ce?
Doru tocmai intrase în casă. Și-a scos șapca și a pus-o pe marginea mesei.
— Pentru facultate.
Andreea s-a uitat când la el, când la Georgeta.
— Pentru mine?
— Pentru cine? a răspuns Doru.
— Dar vițelul ăla era…
— Era un vițel, tată. Mai creștem unul.
— Nu vreau să vindeți lucrurile din curte ca să mă țineți pe mine la facultate!
Doru a tras un scaun și s-a așezat în fața ei.
— Ascultă-mă bine. Tu ai spus că vrei să fii doctor.
— Da, dar…
— Atunci asta faci. Tu înveți. Noi vedem cum ne descurcăm.
Andreea a început să plângă.
Georgeta a luat-o în brațe.
— Să nu plângi pentru asta. Dacă Dumnezeu ne-a dat putere să muncim, muncim.
Banii pe vițel nu puteau, bineînțeles, să plătească ani întregi de facultate.
Dar au fost începutul.
Andreea a intrat la Medicină.
În ziua în care a venit vestea, a alergat de la poartă până în casă cu foaia în mână.
— Am intrat!
Georgeta a scăpat prosopul pe jos.
— Unde?
— La Medicină, mamă! Am intrat!
Georgeta a cuprins-o și a început să plângă.
Doru, venit din grădină cu pământ pe pantaloni, a citit hârtia de două ori.
— Doctoriță…
Apoi a zâmbit.
— O să avem doctoriță în familie.
Abia după aceea a început partea grea.
Facultatea era la oraș.
Trebuiau bani pentru chirie, mâncare, cărți și drumuri.
Andreea încerca să cheltuiască cât mai puțin.
Uneori se întorcea acasă cu bani rămași.
— Ia-i, mamă, că nu i-am folosit.
Georgeta îi împingea mâna înapoi.
— Păstrează-i.
— Dar am.
— Păstrează-i, că nu știi când îți trebuie.
Andreea știa că nici ei nu aveau.
Doru lua tot mai multe lucrări prin sat. Repara garduri, acoperișuri, porți, ajuta oamenii la muncile câmpului.
Georgeta vindea ouă, brânză și ce mai putea scoate din gospodărie.
Când Andreea venea acasă, însă, niciunul nu se plângea.
— Voi sunteți bine?
— Noi? Foarte bine.
— Vă ajung banii?
— Ne ajung.
De cele mai multe ori, nu le ajungeau.
Într-o iarnă, Andreea a observat că Doru purta aceeași geacă veche.
— Tată, nu ți-ai cumpărat geaca aia despre care vorbeai?
— La ce-mi trebuie alta? Asta încă ține.
Mai târziu a aflat că banii puși deoparte pentru geacă ajunseseră la ea, pentru niște cărți de care avusese nevoie.
N-a spus nimic.
Doar a intrat în camera ei și a plâns.
Au existat și momente în care Andreea a vrut să renunțe.
Într-o seară din anul al treilea a sunat-o pe Georgeta.
— Mamă, eu nu mai pot.
— Ce-ai pățit?
— E prea mult. Învăț și parcă nu mai termin. Toți ceilalți par mai buni decât mine.
— Și?
— Poate nu sunt făcută pentru asta.
Georgeta a tăcut câteva secunde.
— Andreea, îți amintești prima noapte la noi?
— Da.
— M-ai întrebat dacă poți să rămâi dacă ești cuminte.
Andreea a zâmbit printre lacrimi.
— Îmi amintesc.
— Și eu ce ți-am spus?
— Că nu trebuie să fiu cuminte ca să rămân.
— Exact. Și acum nu trebuie să fii cea mai bună. Trebuie doar să nu renunți la tine.
Andreea n-a renunțat.
Au trecut anii.
Iar într-o dimineață, Georgeta și Doru s-au trezit înainte să răsară soarele.
Era ziua absolvirii.
Georgeta și-a pus bluza cea bună, pe care o păstra pentru ocazii.
Doru își curățase pantofii cu o seară înainte.
Au plecat spre oraș cu emoții de parcă ei ar fi avut examen.
În sala mare erau sute de oameni.
Părinți îmbrăcați elegant, flori, telefoane ridicate pentru fotografii.
Georgeta și Doru stăteau unul lângă altul, puțin stingheri.
Apoi s-a auzit numele:
— Andreea!
Georgeta și-a dus mâna la gură.
Doru s-a ridicat în picioare și a început să aplaude.
A aplaudat până l-au durut palmele.
Pentru o clipă, Andreea nu s-a uitat spre profesori și nici spre colegii ei.
I-a căutat pe ei.
Și i-a găsit.
Georgeta plângea.
Doru aplauda și încerca din răsputeri să nu plângă și el.
După ceremonie, Andreea a venit direct la ei.
Purta halatul alb, iar în mână ținea diploma pentru care munciseră, fiecare în felul lui, atâția ani.
Georgeta a atins-o pe mânecă.
— Ia uite la fata mea…
Andreea și-a pus diploma deoparte și i-a cuprins pe amândoi.
— Dacă eu sunt astăzi aici, e pentru că voi n-ați renunțat niciodată la mine.
Doru a încercat să glumească:
— Hai, tată… tu ai învățat, nu noi.
— Eu am putut să învăț pentru că voi ați muncit.
Doru și-a întors capul.
Nu voia să-l vadă nimeni plângând.
Anii au trecut.
Andreea a devenit medic.
A rămas la oraș, dar casa de la sat n-a încetat niciodată să fie „acasă”.
Doar că, încet, rolurile au început să se schimbe.
Acum ea era cea care venea cu sacoșele.
— Mamă, ți-am adus medicamentele.
— Mai aveam.
— Nu mai aveai.
— De unde știi?
— Pentru că sunt doctor.
Doru râdea.
— Las-o, femeie, că doar de-aia am ținut-o atâția ani la școală. Să ne spună ea când să ne luăm pastilele.
Andreea îi ducea la controale, le cumpăra ce aveau nevoie și avea grijă să nu le lipsească nimic.
Nu pentru că simțea că avea o datorie de plătit.
Nu poți pune un preț pe așa ceva.
O făcea pentru că erau părinții ei.
Într-o zi, cineva care îi cunoștea povestea a întrebat-o:
— Dar Georgeta și Doru sunt părinții tăi adevărați?
Andreea a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi s-a uitat spre cei doi bătrâni.
Doru trecuse de 70 de ani.
Georgeta se apropiase și ea de vârsta aceea.
Stăteau pe banca din fața casei, unul lângă altul.
Andreea s-a dus la ei și i-a cuprins pe amândoi de după umeri.
— Nu știu ce înseamnă „adevărați” pentru dumneavoastră.
Georgeta a ridicat privirea spre ea.
— Pentru mine, mama este femeia care a stat lângă patul meu în prima noapte în care mi-a fost frică.
A strâns-o pe Georgeta.
— Iar tata este omul care și-a vândut vițelul și a purtat aceeași geacă ani întregi ca eu să pot învăța.
Doru și-a coborât privirea.
— Părinții mei sunt oamenii care au avut mai puțin ca să pot avea eu mai mult. Care m-au iubit când nu erau obligați s-o facă și care nu m-au făcut niciodată să simt că sunt copilul altcuiva.
Georgeta a mângâiat-o pe obraz.
— Noi doar te-am crescut, mamă.
Andreea a clătinat din cap.
— Nu.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Voi mi-ați dat o viață. Dacă astăzi sunt doctor, sunt datorită vouă.
Doru n-a mai reușit să-și ascundă lacrimile.
În spatele lor era aceeași casă.
Aceeași prispă.
Aceeași curte în care, cu mulți ani înainte, apăruse o fetiță speriată cu toate lucrurile ei într-o singură sacoșă.
Doar că acum Andreea știa ceva ce copilul de opt ani nu avea cum să știe în ziua aceea:
Nu venise într-o casă străină.
Venise acasă.
Pentru că o familie nu se construiește întotdeauna din același sânge.
Uneori începe cu o ușă deschisă, un pat pregătit într-o cameră mică și o femeie care îi spune unui copil speriat:
„Nu trebuie să fii cuminte ca să rămâi. De-acum asta e și casa ta.”