Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În dimineața următoare am început cu un lucru simplu.
Am verificat evidențele cu orele lucrate de Ioana.
Nu știam exact ce căutam. Poate voiam doar să mă conving că episodul cu vinul fusese o răutate izolată.
Dar am observat ceva ciudat.
În ultimele luni apăreau constant ore suplimentare.
Plătite.
Am așteptat până când Diana a plecat la o probă pentru rochia de mireasă, apoi am chemat-o pe Ioana.
— Vreau să te întreb ceva și vreau să-mi răspunzi sincer. Primești banii pentru orele suplimentare?
S-a uitat la mine nedumerită.
— Ce ore suplimentare?
I-am arătat evidențele.
Fața i s-a schimbat.
— Eu nu am primit banii aceștia.
— Niciodată?
A clătinat din cap.
— Doamna Diana mi-a spus că uneori trebuie să rămân mai mult pentru că fac greșeli și trebuie să recuperez.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce greșeli?
Ioana a ezitat.
— Am spart o vază.
— Ce vază?
— Cea albă din sufragerie.
Mi-o aminteam.
Diana îmi spusese că o scăpase ea când mutase niște flori.
— Altceva?
— A dispărut o brățară. Apoi niște bani dintr-un sertar.
— Și te-a acuzat pe tine?
Ioana și-a coborât privirea.
— Mi-a spus că nu vrea să vă deranjeze cu lucruri mărunte. Că dacă mai apar probleme, o să vă spună că nu sunt de încredere.
Acum înțelegeam de ce fata aceea acceptase în tăcere inclusiv paharul de vin.
Nu pentru că nu avea demnitate.
Pentru că îi era frică să nu-și piardă slujba.
— De ce nu mi-ai spus?
— Am nevoie de serviciu, domnule Alexandru. Mama mea nu poate lucra, fratele meu este încă la școală și eu am taxele la postliceală.
Apoi a adăugat încet:
— Și doamna Diana mi-a spus că oricum dumneavoastră o să o credeți pe ea.
Propoziția aceea m-a lovit.
Pentru că, până cu câteva zile înainte, probabil avea dreptate.
Am început să verific mai atent.
Nu a fost nevoie de mult.
Am găsit mesaje în care Diana îi cerea Ioanei să rămână peste program pentru tot felul de treburi personale.
Liste interminabile.
Drumuri.
Curățenie refăcută fără motiv.
Și de fiecare dată când Ioana întreba despre bani sau program, răspunsul era același:
„Dacă nu-ți convine, găsesc pe altcineva.”
Dar cel mai rău lucru l-am descoperit întâmplător.
Într-o după-amiază am intrat în birou să caut un contract.
Pe masă era o mapă cu documentele pentru nuntă.
Sub ea se afla o broșură.
Un cămin privat pentru vârstnici.
Am luat-o.
Pe prima pagină era încercuit un tip de cameră.
Alături, cu scrisul Dianei:
„După nuntă.”
Am simțit un nod în stomac.
În seara aceea am așteptat-o.
— Ce este asta?
I-am pus broșura pe masă.
Diana nici măcar nu s-a speriat.
— Pentru bunica ta.
— Ce legătură are bunica mea cu un cămin?
A oftat de parcă eu eram cel care complica lucrurile.
— Alexandru, trebuie să fim realiști. După nuntă avem nevoie de intimitate.
— Bunica locuiește aici.
— Tocmai.
Am privit-o fără să înțeleg.
— „Tocmai” ce?
— Casa e enormă. Nu putem începe o căsnicie cu bunica ta în camera de lângă noi și cu Ioana plimbându-se toată ziua prin casă.
— Ioana o ajută.
— Nu vom mai avea nevoie de ea după ce bunica pleacă.
Atunci toate piesele s-au legat.
Vinul.
Greșelile inventate.
Orele suplimentare.
Încercarea de a o face pe Ioana să pară incompetentă.
Diana pregătea terenul ca să scape de ea.
Iar după nuntă urma bunica.
— Ai vorbit cu bunica despre asta?
Diana a râs scurt.
— Elena are aproape 80 de ani. Nu poți lăsa toate deciziile în seama ei.
Am simțit cum îmi urcă furia.
— Ba tocmai asta pot.
— Alexandru, nu dramatiza.
Aceleași cuvinte pe care le folosise de fiecare dată când cineva îi stătea în cale.
M-am ridicat.
— Nunta nu mai are loc.
Pentru prima dată, Diana a rămas fără replică.
— Ce?
— Ai auzit.
— Anulezi nunta pentru menajeră?
— Nu.
Am privit-o direct.
— O anulez din cauza ta.
— Din cauza unui pahar de vin?
— Paharul doar m-a făcut să încep să mă uit.
Am pus în fața ei evidențele cu orele Ioanei.
— Am aflat despre banii pe care nu i-a primit.
Fața Dianei s-a schimbat.
— Nu știi despre ce vorbești.
— Am aflat despre amenințări. Despre greșelile inventate. Despre faptul că încercai să-i convingi pe ceilalți că Ioana trebuie dată afară.
Am ridicat broșura.
— Și am aflat ce pregăteai pentru bunica.
Diana s-a ridicat.
— Pentru noi făceam toate astea!
— Nu există „noi” dacă pentru tine oamenii devin o problemă imediat ce nu-ți mai sunt folositori.
— Este casa ta! strigă ea. Ar trebui să putem hotărî cine locuiește aici!
Am rămas câteva secunde uitându-mă la ea.
Apoi aproape că mi-a venit să râd.
— Asta crezi?
— Ce să cred?
— Că este casa mea?
Diana a tăcut.
— Casa asta este a bunicii Elena.
Fața i s-a golit.
— Poftim?
— Bunicul meu a construit-o împreună cu ea. După ce a murit, casa a rămas pe numele bunicii. Eu locuiesc aici pentru că ea a vrut să fim aproape.
Diana s-a așezat încet.
Dintr-odată, planul ei pentru „după nuntă” suna și mai absurd.
— Deci tu nici măcar…
— Nu. Nu pot să o trimit pe bunica din propria ei casă.
Am făcut o pauză.
— Și nici n-aș face-o dacă aș putea.
În următoarele două zile am anulat nunta.
Au început telefoanele.
Rude.
Prieteni.
Furnizori.
Unii mă întrebau ce se întâmplase.
Altora Diana le spusese deja propria versiune: că devenisem „obsedat de menajeră” și că o părăsisem pentru o femeie care lucra în casă.
Nu m-am apucat să mă justific tuturor.
Le-am spus oamenilor apropiați un singur lucru:
— Nu am anulat nunta pentru Ioana. Am anulat-o pentru că am descoperit cine era femeia cu care urma să mă căsătoresc.
Cu Ioana am avut o discuție separată.
I-am arătat ce descoperisem despre bani.
— Vei primi tot ce ți se datorează.
A început imediat:
— Domnule Alexandru, nu vreau probleme…
— Nu tu ai creat problema.
Am corectat situația și i-am spus ceva ce trebuia să-i spun cu mult timp înainte:
— Programul tău se termină la ora stabilită. Dacă lucrezi în plus, ești plătită. Dacă ai cursuri, pleci la timp. Și dacă cineva te umilește în casa asta, îmi spui.
Ioana a început să plângă.
— Mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi pentru ceva ce trebuia să fie normal.
Bunica Elena a aflat abia după ce totul se terminase.
A stat câteva secunde fără să spună nimic când i-am povestit despre cămin.
Apoi s-a uitat la mine peste ochelari.
— Voia să mă dea afară din casa mea?
Am dat din cap.
Bunica a izbucnit în râs.
— Măcar putea să mă întrebe dacă vreau să-i las ei camera mea.
Am râs și eu.
Era prima dată după multe zile.
Viața s-a liniștit treptat.
Ioana și-a continuat postliceala.
Bunica a rămas exact unde voia să fie.
Iar eu am început să mă întreb cum de nu observasem mai devreme anumite lucruri la Diana.
Răspunsul era simplu.
Cu mine fusese întotdeauna atentă.
Cu prietenii mei, fermecătoare.
Cu oamenii despre care credea că îi pot fi utili, impecabilă.
Adevăratul ei caracter apăruse în fața unei femei despre care era convinsă că nu conta.
La câteva luni după nunta care nu mai avusese loc, am intrat într-o dimineață în bucătărie.
Ioana era grăbită să plece la cursuri.
A întins mâna după geantă și a lovit din greșeală ceașca de cafea.
Cafeaua s-a vărsat pe podeaua proaspăt curățată.
Ioana a încremenit.
— Îmi pare foarte rău. Curăț imediat.
M-am uitat la pata de pe podea.
Pentru o secundă am văzut din nou vinul roșu.
Paharul Dianei.
Mopul.
Buchetul de flori din mâna mea.
Am luat un prosop.
— Lasă. O șterg eu. Du-te, că întârzii.
Ioana m-a privit surprinsă.
— Dar…
— Se întâmplă.
A plecat zâmbind.
Am rămas singur în bucătărie și am șters cafeaua de pe podea.
În ziua în care venisem acasă cu flori, crezusem că urma să-mi surprind viitoarea soție.
În schimb, o văzusem pentru prima dată așa cum era atunci când credea că nimeni important nu o privește.
Și am înțeles ceva ce n-am mai uitat:
Caracterul unui om nu se vede doar în felul în care îi tratează pe cei pe care îi iubește.
Se vede mai ales în felul în care îi tratează pe cei de la care crede că nu are nimic de câștigat.