Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andreea rămase nemișcată.
— Ce vreți să spuneți?
Maria nu-i răspunse imediat. Se aplecă și ridică fotografia lui Daniel de pe podea, apoi o puse lângă cea veche.
— Uită-te.
Andreea se apropie.
În fotografia îngălbenită era un băiețel de vreo cinci ani, cu părul ciufulit și un zâmbet timid.
— El este Mihai, spuse Maria. Fiul meu.
Andreea ridică privirea.
— Nu mi-ați spus niciodată că ați avut un copil.
— Pentru că mi s-a spus că a murit.
Vocea Mariei se frânse.
Se așeză și strânse fotografia la piept.
— Avea cinci ani când l-am pierdut. Plecase cu tatăl lui la niște rude. Pe drum a fost un accident cumplit. Soțul meu a murit, iar despre Mihai mi s-a spus că nu supraviețuise nici el.
Andreea își duse mâna la gură.
— Dar Daniel…
— Nu știu.
Maria clătină din cap.
— Nu vreau să-mi fac speranțe doar pentru că seamănă cu el. Dar semnul acela…
Închise ochii.
Îl vedea parcă în fața ei pe Mihai copil, alergând prin curte.
— Fiul meu avea din naștere un semn mic, ca o steluță, puțin deasupra cotului.
Andreea deveni palidă.
— Și Daniel îl are.
— Ești sigură?
— Absolut.
Maria începu să plângă.
— Doamne… dacă băiatul meu a fost viu în tot timpul ăsta?
Andreea se așeză lângă ea.
— Dar cum ar fi putut ajunge într-un centru de plasament?
— Nu știu.
Și tocmai asta trebuiau să afle.
În seara aceea, Andreea l-a sunat pe Daniel.
Nu i-au spus nimic despre bănuiala Mariei.
— Daniel, tu știi ceva despre perioada dinainte să ajungi în centru?
— Aproape nimic.
— Câți ani aveai?
— Mi s-a spus că vreo cinci.
Maria, care asculta de lângă Andreea, simți cum îi tremură mâinile.
Mihai avusese cinci ani.
— Știi de unde ai fost adus?
La celălalt capăt se făcu liniște.
— De ce mă întrebi toate astea?
— Am găsit niște acte vechi și m-am gândit…
— Andreea.
Îi cunoștea prea bine vocea.
— Ce se întâmplă?
Tânăra se uită spre Maria.
Femeia dădu încet din cap.
Spune-i.
— Daniel… femeia la care locuiesc a avut un băiat.
— Și?
— L-a pierdut într-un accident acum aproape treizeci de ani.
— Îmi pare rău, dar ce legătură are cu mine?
Andreea trase aer în piept.
— Băiatul avea cinci ani.
Tăcere.
— Și avea același semn din naștere ca tine.
Daniel nu mai spuse nimic.
— Mai e ceva, continuă Andreea. Am pus fotografia ta lângă fotografia lui.
— Și?
Maria nu mai rezistă.
Luă telefonul.
— Daniel?
Pentru prima dată vorbea cu el.
— Da…
— Eu sunt Maria.
Vocea îi tremura.
— Trebuie să te întreb ceva. Poate ți se va părea ciudat.
— Întrebați.
— Îți amintești ceva din copilărie? Orice. O casă, un nume, un cântec…
Au urmat câteva secunde.
— Foarte puține.
— Spune-mi ce-ți amintești.
— Uneori visez o curte.
Maria își duse mâna la piept.
— Ce era în curte?
— Un nuc foarte mare. Și… o bancă verde.
Maria izbucni în plâns.
Andreea o prinse de umeri.
În curtea casei în care locuise Maria când Mihai era mic fusese un nuc uriaș.
Iar sub el, soțul ei construise o bancă verde.
Dar Maria avea nevoie de mai mult.
— Îți amintești cum îi spuneai mamei tale?
Daniel tăcu mult.
— Nu.
Apoi adăugă:
— Doar ceva ciudat.
— Ce?
— O femeie îmi cânta înainte să adorm.
Maria aproape că nu mai putea respira.
— Ce îți cânta?
— Nu-mi amintesc cuvintele. Doar finalul.
Și Daniel fredonă câteva note.
Maria închise ochii.
Era cântecul pe care i-l cântase lui Mihai în fiecare seară.
Un cântec inventat chiar de ea.
— Daniel…
Vocea îi dispăru într-un suspin.
— Trebuie să vii acasă.
Daniel s-a întors în România cu două săptămâni mai devreme decât plănuise.
Dar până atunci făcuseră deja primul lucru care putea transforma speranța în certitudine.
Un test ADN.
Maria nu dormise aproape deloc în zilele în care așteptase rezultatul.
În fiecare dimineață își spunea să nu creadă.
Existau coincidențe.
Existau oameni care semănau.
Amintirile unui copil de cinci ani puteau fi neclare.
Chiar și semnul din naștere putea fi o întâmplare.
Apoi a venit rezultatul.
Andreea era lângă ea când l-a deschis.
Maria a citit o dată.
Apoi încă o dată.
Nu înțelegea cifrele și formulările.
A înțeles însă concluzia.
Legătura biologică mamă–fiu era confirmată.
Maria s-a așezat.
— E el?
Andreea plângea deja.
— Da, mamă.
Maria își acoperi fața.
Timp de aproape treizeci de ani aprinsese lumânări pentru un copil care trăia.
Își imaginase că fiul ei rămăsese pentru totdeauna la cinci ani.
Dar el crescuse.
Mersese la școală.
Suferise.
Râsese.
Se îndrăgostise.
Se căsătorise.
Și devenise tată.
Iar soția lui ajunsese, dintre toate casele din România, tocmai la ușa ei.
În ziua în care Daniel trebuia să sosească, Maria se trezise la cinci dimineața.
A făcut mâncare de parcă venea un regiment.
— Mamă, nu poate mânca șapte feluri, îi spuse Andreea.
— Tu vezi-ți de copil.
— Sunteți emoționată.
— Nu sunt.
A pus aceeași farfurie în dulap de trei ori.
Andreea zâmbi.
La patru după-amiaza, o mașină opri în fața porții.
Maria încremeni.
Andreea ieși prima, cu fetița în brațe.
Daniel coborî din mașină.
Maria îl privea din prag.
Fotografia nu o pregătise pentru asta.
Avea treizeci și ceva de ani.
Era bărbat.
Dar când întoarse capul spre casă, Maria văzu pentru o fracțiune de secundă copilul pe care îl așteptase aproape trei decenii.
Daniel se opri în fața ei.
Nici el nu știa ce să spună.
— Doamna Maria…
Ea clătină din cap.
Se apropie.
Îi atinse obrazul cu mâna.
Daniel nu se retrase.
Maria îl privi lung.
Apoi șopti:
— Mihăiță…
Bărbatul închise ochii.
Ceva se schimbase pe chipul lui.
— Cum mi-ați spus?
— Mihăiță.
Daniel începu să plângă.
— Nu știu de ce… dar parcă am mai auzit asta.
Maria nu mai rezistă.
Îl îmbrățișă.
— Pentru că așa te strigam eu.
Daniel rămase rigid câteva secunde.
Apoi brațele lui se închiseră în jurul ei.
— Mamă…
Maria simți că i se taie picioarele.
Era un singur cuvânt.
Dar îl așteptase aproape treizeci de ani.
Adevărul despre accident a fost reconstruit treptat.
În haosul de atunci, Mihai fusese preluat de o altă echipă de salvare și ajunsese la un spital fără ca identitatea lui să fie stabilită imediat. Era rănit, dezorientat și prea mic pentru a oferi informații clare.
O identificare greșită și o succesiune de erori făcuseră restul.
Maria îl căutase.
Daniel crescuse fără să știe că cineva îl căuta.
Două vieți merseseră în paralel aproape treizeci de ani.
Până când Andreea sunase la o poartă.
Într-o seară, câteva luni mai târziu, Maria stătea în bucătărie și privea în jur.
Daniel repara un sertar care se blocase.
Andreea pregătea masa.
Fetița lor se juca pe covor.
— Mamă, unde ții șurubelnița mică? întrebă Daniel.
Maria zâmbi.
„Mamă.”
Încă se oprea pentru o secundă de fiecare dată când îl auzea.
Andreea observă.
— Ce aveți?
— Nimic.
— Iar plângeți?
— Nu plâng.
— Ba da.
Maria își șterse repede obrazul.
Apoi se uită la tânăra pe care, în urmă cu mai bine de un an, aproape că o trimisese de la poartă.
— Andreea?
— Da?
— Mai ții minte ce mi-ai spus în prima zi?
— Ce?
— Că dacă nu te primesc, dormi în gară.
Andreea zâmbi.
— Din păcate.
Maria privi spre fiul ei.
Apoi spre nepoata care purta numele ei.
— Eu credeam că în seara aceea ți-am deschis ție ușa.
Andreea se opri.
Maria îi luă mâna.
— Dar tu ai fost cea care mi-a adus familia înapoi acasă.
În casa în care Maria se obișnuise ani întregi cu liniștea, acum era aproape imposibil să mai găsești un minut de tăcere.
Plângea copilul.
Râdea Andreea.
Daniel căuta câte ceva prin sertare.
Maria îi certa pe toți că nu pun lucrurile la loc.
Și nu și-ar mai fi dorit liniște pentru nimic în lume.
Pentru că uneori omul căruia îi deschizi ușa crezând că îl salvezi poate veni în viața ta cu exact lucrul pe care tu încetaseși să mai speri că îl vei găsi vreodată.
Maria îi oferise Andreei un cămin pentru câteva zile.
Iar Andreea îi adusese înapoi fiul după aproape treizeci de ani.