Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mariana a rămas câteva clipe în prag.
Apoi a intrat și a tras ușa după ea.
— Acum douăzeci și ceva de ani, eu și soțul meu am rămas aproape fără nimic.
M-am uitat la ea surprinsă.
N-aș fi ghicit niciodată.
— El lucra la o fabrică. Eu eram vânzătoare. Fabrica s-a închis, iar magazinul la care lucram eu și-a redus personalul la câteva săptămâni după.
Andrei și-a ridicat privirea.
— Amândoi?
— Amândoi.
Mariana a zâmbit trist.
— Și știți ce am făcut?
N-am răspuns.
— Ne-am certat.
A spus-o atât de simplu, încât m-a lovit.
— Pentru bani?
— La început, da. După aceea ne certam pentru orice. Pentru lumină aprinsă, pentru o pâine cumpărată în plus, pentru cine cheltuise mai mult la piață. Ajunsesem să ne întrebăm cine era vinovat că nu mai aveam bani.
S-a uitat spre mine.
— Numai că niciunul nu era vinovat.
Andrei și-a trecut mâna peste ceafă.
Probabil se gândea la replica lui despre mașină.
Eu sigur mă gândeam.
— Și cum ați ieșit din situația aia? am întrebat.
Mariana a ridicat din umeri.
— Greu. Nu există poveste frumoasă aici. Am muncit unde am găsit. Dar înainte de asta ne-a ajutat cineva.
— Cine?
— O vecină.
Am rămas cu privirea la ea.
Mariana a zâmbit.
— Doamna Aurica de la parter. Într-o zi a venit la noi cu o oală de mâncare și cu numărul unui om care căuta muncitori. Eu m-am simțit atât de umilită, încât aproape i-am închis ușa în nas.
A arătat spre sacoșele pe care ni le adusese.
— Cam cum ai vrut tu să faci acum.
Mi-am coborât privirea.
— Mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată: „Să primești o mână când ești jos nu înseamnă că trebuie să rămâi acolo.”
În hol s-a făcut liniște.
— De asta m-am băgat, a continuat Mariana. Nu pentru că mi-e milă de voi. Și nu pentru că vreau să știu ce aveți în casă sau câți bani mai aveți.
S-a uitat la amândoi.
— M-am băgat pentru că am recunoscut sunetul.
— Ce sunet? a întrebat Andrei.
— Al unei case în care doi oameni au început să se certe cu omul de lângă ei în loc să se certe cu problema.
Nu știu de ce, dar propoziția aceea m-a făcut să mă uit la Andrei.
Și el se uita la mine.
Pentru prima dată după multe săptămâni, nu l-am văzut pe omul care mă învinovățise pentru rata la mașină.
L-am văzut obosit.
Speriat.
Exact cum eram și eu.
A doua zi am mers amândoi unde ne trimisese Mariana.
Nu s-a întâmplat nicio minune.
Eu nu m-am întors acasă cu un contract de muncă.
Andrei nu s-a întors cu un salariu uriaș.
La hala din piață aveau nevoie de cineva doar câteva zile pe săptămână, pentru marfă.
Am acceptat.
Orice ban conta.
Andrei a vorbit cu omul recomandat de cumnatul Marianei.
La firma respectivă nu aveau un post permanent pentru el, dar l-au chemat câteva zile mai târziu pentru o tură.
Apoi încă una.
Apoi o săptămână întreagă.
Nu era stabilitate.
Dar era aer.
În seara în care am primit primii bani, i-am pus pe masa din bucătărie.
Nu erau mulți.
Andrei s-a uitat la ei.
— Gazul.
— Gazul, am spus.
Și am râs.
Poate părea absurd să râzi când reușești să plătești o factură.
Pentru noi, atunci, era o victorie.
Mariana nu ne-a întrebat niciodată câți bani câștigaserăm.
Nu venea să verifice dacă ne descurcăm.
Din când în când, găseam la ușă un borcan cu zacuscă.
Sau ne oprea pe scară.
— Cum merge?
— Merge.
— Atunci e bine.
Atât.
Lunile următoare au rămas grele.
Eu prindeam câteva zile de muncă aici, alte câteva în altă parte.
Andrei lucra când era chemat.
Mai primeam refuzuri.
Mai veneau facturi.
Și da, ne mai certam.
Dar ceva se schimbase.
Într-o noapte, pe la două, nu puteam dormi.
M-am dus în bucătărie și l-am găsit pe Andrei la masă.
Avea în față un caiet cu toate cheltuielile.
M-am așezat lângă el.
— Nu iese?
— Iese la limită.
— Atunci e bine.
A zâmbit.
Apoi a închis caietul.
— Andreea…
— Da?
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci.
Știam imediat la ce se referă.
— Cu mașina?
A dat din cap.
— Nu era vina ta.
— Nici a ta nu era că te-au dat afară.
— Știu.
A tăcut puțin.
— Cred că aveam nevoie să fie vina cuiva.
M-am uitat la el.
— Și eu.
— Numai că ne-am ales unul pe celălalt.
Am dat din cap.
A întins mâna peste masă.
De data aceea am prins-o.
Nu rezolvaserăm nimic în noaptea aceea.
Rata exista.
Facturile existau.
Locurile noastre de muncă tot nu erau sigure.
Dar pentru prima dată după luni întregi, problema era din nou în fața noastră.
Nu între noi.
După aproape șase luni, am primit un telefon de la un supermarket din Brașov unde trimisesem CV-ul cu ceva timp înainte.
Aveau nevoie de cineva la gestiune.
Am mers la interviu fără mari speranțe.
Două zile mai târziu m-au sunat.
— Dacă sunteți de acord, puteți începe de luni.
Am pus telefonul jos și am început să plâng.
Andrei s-a speriat.
— Ce s-a întâmplat?
— De luni mă duc la muncă.
M-a luat în brațe atât de tare, încât am început să râd.
Trei săptămâni mai târziu, a venit și rândul lui.
Unul dintre oamenii cu care lucrase temporar îl recomandase unei firme de mentenanță.
Post permanent.
Salariul nu era spectaculos.
Dar era salariu.
În prima lună în care am primit amândoi banii întregi, ne-am așezat la aceeași masă unde, cu câteva luni înainte, ne acuzam unul pe celălalt.
Am plătit restanțele cele mai urgente.
Am făcut cumpărăturile.
Am pus puțin deoparte.
La supermarket am luat și o pungă mare cu portocale.
Am observat abia la casă că nu mă uitasem de trei ori la preț.
Mi-au dat lacrimile.
Nu pentru portocale.
Pentru că înțelesesem cât de mult mă schimbase frica.
În seara aceea am urcat la etajul trei.
Aveam în mână o sacoșă.
Mariana a deschis.
— Ce-i asta?
— Pentru dumneavoastră.
— Andreea, nu începe.
— Ba încep.
În sacoșă pusesem cafea, fructe și câteva lucruri despre care știam că-i plac.
Mariana s-a uitat la mine.
— Nu trebuia.
Am zâmbit.
— Ba putem.
A început să râdă.
— Asta era replica mea.
— Acum e a mea.
A vrut să refuze, dar i-am pus sacoșa în mână.
Apoi am îmbrățișat-o.
— Mulțumesc.
— Pentru două sacoșe?
Am dat din cap.
— Nu.
M-am uitat la ea.
— Pentru că ne-ați văzut înainte să avem curajul să spunem că avem nevoie de ajutor.
Mariana m-a strâns puțin mai tare.
— Atunci, când vedeți și voi pe cineva, să nu vă faceți că nu vedeți.
— Promit.
Astăzi încă avem rate.
Tot ne uităm la prețuri.
Tot avem luni mai bune și luni în care trebuie să calculăm atent.
Dar nu mai confundăm lipsa banilor cu lipsa iubirii.
Iar când apare o problemă, încercăm să ne amintim ce ne-a spus Mariana în seara aceea.
Să nu ne certăm unul cu celălalt când adevăratul dușman este problema din fața noastră.
Și am mai învățat ceva.
Ani întregi crezusem că oamenii puternici sunt cei care se descurcă singuri.
Nu este adevărat.
Uneori trebuie să fii foarte puternic ca să deschizi ușa, să privești cele două sacoșe din mâinile unui om și să spui simplu:
— Mulțumesc. Avem nevoie de ajutor.
Iar alteori familia nu este doar cea care locuiește cu tine în casă.
Poate fi și vecina de la etajul trei care aude că ai încetat să mai râzi și bate la ușă înainte să te prăbușești.