Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Irina, spune-i mamei tale adevărul, a repetat Vlad. Pentru că problema nu este bluza ei și n-a fost niciodată.
Irina s-a întors spre el.
— Te rog, nu acum.
— Atunci când?
Vlad ținea paltonul meu pe braț și punga cu cozonacul în cealaltă mână.
Nu părea furios.
Părea doar obosit.
— De luni întregi te văd cum te schimbi înainte să vină mama ta. Îi spui cum să se îmbrace, ce să spună, ce să nu povestească. Și de fiecare dată după ce pleacă îți pare rău.
M-am uitat la Irina.
— De ce?
Fiica mea și-a coborât privirea.
— Mamă…
— Nu. Acum vreau să știu.
Pentru câteva secunde s-a auzit doar vântul dintre blocuri.
Apoi Irina a spus:
— Pentru că mi-e frică.
Nu era răspunsul la care mă așteptam.
— De mine?
— Nu.
Și-a șters repede obrazul.
— De ei.
A arătat spre bloc.
— De oamenii ăștia. De lumea asta.
— Ce vrei să spui?
Irina a tras aer în piept.
— Când l-am cunoscut pe Vlad, nu mă deranja nimic. Eram mândră de unde vin. De tine. De tot.
Vlad a rămas tăcut.
— După aceea am început să merg la mesele lor. La evenimente. Să cunosc oameni care vorbesc despre vacanțe de zece mii de euro ca despre un weekend la munte. Oameni care știu dintr-o privire cât costă o geantă sau unde ai făcut facultatea.
— Și?
— Și mereu am avut impresia că dau examen.
M-am uitat la ea fără să spun nimic.
— La început mă corectam pe mine. Cum vorbesc. Cum mă îmbrac. Ce comand. Ce povestesc.
Vocea i s-a frânt.
— După aceea am început să te corectez pe tine.
În sfârșit am înțeles.
Dar nu mă durea mai puțin.
— De parcă eu eram problema.
Irina a început să plângă.
— Da.
A spus-o fără să se mai apere.
— Și asta e partea cea mai urâtă.
S-a apropiat de mine.
— Mie îmi era frică să nu mă creadă mai puțin bună. Să nu vadă fata din Pitești crescută de o mamă care muncea la croitorie și făcea curățenie seara. Și, în loc să-mi fie rușine de mine pentru că gândeam așa…
A înghițit în sec.
— Am început să mă port de parcă trebuia să-mi fie rușine de tine.
M-am uitat la copilul pentru care muncisem jumătate din viață.
— Irina, eu n-am tras atâția ani ca tu să-ți petreci restul vieții prefăcându-te că ai apărut direct într-un apartament din București.
A început să plângă și mai tare.
— Știu.
— Nu cred că știi.
Am ridicat ușor mâinile.
— Uită-te la ele.
Irina s-a uitat.
— Mâinile astea au cusut. Au spălat. Au făcut curățenie. Cu ele am numărat bani pentru meditațiile tale și pentru cămin.
— Mamă…
— Nu-ți spun asta ca să-mi fii datoare.
Am privit-o drept în ochi.
— N-am nevoie să-mi mulțumești în fiecare zi că te-am crescut. Era datoria mea și am făcut-o cu drag.
Am arătat spre bluza mea.
— Dar nici nu accept să mă faci să mă simt mică pentru că n-am avut viața pe care ai tu șansa s-o ai.
Irina și-a acoperit pentru o clipă gura cu mâna.
— Iartă-mă.
— Nu vreau să-mi spui doar acum că-ți pare rău.
— Atunci ce vrei?
— Data viitoare când vin la tine, vreau să pot intra pe ușă fără să mă verifici din cap până-n picioare.
A dat din cap.
— Da.
— Vreau să pot povesti ceva fără să te uiți imediat la ceilalți să vezi ce părere au.
— Da.
— Și dacă spun vreun cuvânt greșit sau ating polonicul de farfurie…
Pentru prima dată am zâmbit puțin.
— Supraviețuiți.
Irina a râs printre lacrimi.
— Supraviețuim.
Vlad s-a apropiat și mi-a întins paltonul.
— Doamna Elena, îmi pare rău pentru seara asta.
— Nu dumneata ai făcut-o.
— Știu. Dar trebuia să spun ceva mai devreme.
Irina s-a uitat la el.
— De ce n-ai spus?
— Pentru că am crezut că trebuie să vă rezolvați singure problema.
Apoi a ridicat punga cu cozonacul.
— Dar când am văzut că doamna Elena pleacă și cozonacul rămâne aici, mi-am dat seama că am tăcut destul.
Mi-a întins punga.
— Luați-l.
M-am uitat la cozonac.
Apoi la Irina.
— Nu.
Irina a clipit.
— Nu?
— Rămâne aici.
— Mamă…
— L-am făcut pentru voi. Nu are nicio vină.
Vlad a început să râdă.
Până și eu am zâmbit.
Dar nu m-am întors la masă în seara aceea.
Nu voiam ca o îmbrățișare și câteva lacrimi să șteargă totul în cinci minute.
— Mă duc acasă.
— Te duc eu la autogară, a spus Vlad.
— Îți chemăm o mașină, a spus Irina.
Am acceptat.
Înainte să urc, Irina m-a prins de mână.
— Mamă?
— Da?
— Nu vreau să pleci crezând că nu sunt mândră de tine.
Am privit-o.
— Atunci va trebui să înveți să te porți ca și cum ești.
N-a mai încercat să se apere.
— O să învăț.
A doua dimineață m-a sunat la opt și jumătate.
Am crezut că vrea să se asigure că ajunsesem bine.
— Mamă, îmi pare rău.
— Mi-ai spus aseară.
— Știu. Dar aseară eram speriată că pleci supărată. Azi vreau să-ți spun când nu mai este nimeni lângă mine.
Am rămas tăcută.
— M-am purtat urât cu tine.
— Da.
A râs amar.
— Puteai să mă menajezi puțin.
— Te-am menajat destul.
— Așa este.
Apoi mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte.
— Am crezut că, dacă ajung suficient de departe de viața pe care am avut-o, nimeni nu mă va mai putea face să mă simt mai puțin bună.
— Și?
— Am ajuns atât de departe încât aproape am început să mă rușinez de omul care m-a ajutat să ajung aici.
De data aceasta am simțit că vorbește fata mea.
Nu femeia care încerca să impresioneze pe cineva.
Lucrurile nu s-au schimbat într-o zi.
Irina tot mă mai corecta uneori.
Numai că acum se oprea singură.
— Mamă, nu se… Lasă. Ai înțeles ce vreau să spun.
Și râdeam amândouă.
Câteva săptămâni mai târziu m-a chemat din nou la București.
— Mai vine și domnul Mircea? am întrebat.
— Da.
— Atunci să-mi caut altă bluză?
S-a făcut liniște la telefon.
Apoi Irina a spus:
— Nu. Vino cu aia crem.
— Ești sigură?
— Foarte.
Am venit tot cu autocarul.
Tot cu bluza crem.
Și tot cu un cozonac.
Când am intrat în sufragerie, Mircea s-a ridicat.
— Doamna Elena, sper că ați mai adus cozonacul acela.
M-am uitat spre Irina.
Ea luase deja punga din mâna mea.
— Normal că a adus.
Și, înainte să apară desertul lor comandat, Irina a tăiat cozonacul meu și l-a pus chiar în mijlocul mesei.
Nu era un gest spectaculos.
Nu-mi trebuia unul.
În seara aceea am vorbit despre Pitești.
Despre croitorie.
Despre cum era Irina în facultate.
La un moment dat am spus o expresie pe care ea mă corectase de zeci de ori.
Am văzut cum deschide gura.
Apoi s-a oprit.
Ne-am privit.
Și am început amândouă să râdem.
Atunci am înțeles că fata mea nu uitase cu adevărat de unde plecase.
Doar ajunsese atât de preocupată să demonstreze că aparține unei lumi noi, încât începuse să respingă tot ce-i amintea de cea veche.
Inclusiv pe mine.
Eu nu aveam nevoie să-i fie rușine de lumea în care ajunsese.
Din contră.
Pentru lumea aceea muncisem.
Voiam doar să înțeleagă că nu trebuie să-și micșoreze mama ca să pară ea mai mare.
Iar bluza mea crem?
O mai port și acum.
Numai că, de când Irina mi-a spus într-o zi „Mamă, să nu cumva s-o arunci”, parcă îmi place și mai mult.
Pentru că un copil poate ajunge mai departe decât ai visat vreodată pentru el.
Dar adevărata reușită nu este să uite de unde a plecat.
Este să poată privi înapoi fără rușine și să spună:
— De acolo vin. Și datorită ei am ajuns aici.