Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Dacă vrei adevărul, trebuie să-ți spun de ce am început să vorbesc cu ea. Și nu o să-ți placă.
M-am uitat la Cătălin.
— Spune.
A rămas câteva secunde lângă fereastră.
— Pentru că mă asculta.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Atât?
— Nu. Dar de acolo a început.
S-a așezat din nou.
— La serviciu mă întreba dacă sunt bine. La început îi răspundeam că da. După aceea am început să-i spun câte ceva.
— Despre mine.
— Despre noi.
— Nu există „noi” în conversațiile pe care le-ai ascuns de mine. Ai fost tu și o femeie despre care eu nici măcar nu știam că există.
Cătălin a închis ochii.
— Ai dreptate.
Mă pregătisem să-l aud justificându-se.
În schimb, a spus:
— M-am simțit invizibil.
Am râs amar.
— Tu?
— Știu cum sună.
— Nu cred că știi.
M-am ridicat.
— După ce s-a născut Maria, eu alergam între serviciu, grădiniță, cumpărături, mâncare, rufe și facturi. Tu stăteai peste program și acum îmi spui că tu te simțeai invizibil?
— Nu spun că tu ai fost de vină.
— Atunci ai grijă cum spui.
A dat din cap.
— Ai dreptate. Nu ai fost de vină pentru ce am făcut eu.
Replica aceea m-a oprit.
— Problemele dintre noi erau ale amândurora, a continuat. Dar faptul că am început să vorbesc cu Andreea pe ascuns a fost alegerea mea.
Pentru prima dată de când îl prinsesem, simțeam că nu încearcă să pună jumătate din vină în brațele mele.
— De ce n-ai venit la mine?
— Pentru că mi-era mai ușor să vorbesc cu cineva care nu avea nimic de reproșat.
— Normal.
M-am uitat la el.
— Ea nu trebuia să se trezească lângă tine când erai nervos. Nu trebuia să împartă ratele cu tine. Nu trebuia să vadă hainele aruncate, facturile, oboseala și zilele proaste. Ea primea doar versiunea ta.
Cătălin și-a coborât privirea.
— Da.
— Și tu primeai de la ea ce?
A ezitat.
— Atenție.
Cuvântul acela m-a durut mai tare decât mă așteptam.
— Îți plăcea?
— Da.
Măcar nu mințea.
— Așteptai mesajele ei?
— Da.
— Te gândeai la ea acasă?
A tăcut.
— Da.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Ai vrut s-o săruți?
Cătălin a rămas nemișcat.
— M-am întrebat cum ar fi.
Am întors capul.
Asta era.
Poate nu se atinseseră.
Dar exista ceva.
— Și tot îmi spui că n-ai avut o relație cu ea.
— Nu știu cum să-i spun.
— Eu știu.
S-a uitat la mine.
— Ai construit intimitate cu altă femeie și ai ascuns-o de soția ta.
N-a răspuns.
— Faptul că n-ai ajuns în pat cu ea nu face lunile astea să dispară.
— Știu.
— Nu, Cătălin. Abia acum începi să înțelegi.
A plecat după aproape două ore.
Nu i-am spus dacă mă întorc.
Pentru că nici eu nu știam.
Două zile mai târziu m-a sunat Andreea.
Când i-am văzut numele, primul impuls a fost să închid.
Am răspuns.
— Ce vrei?
— Să-ți spun adevărul din partea mea. După asta, dacă nu vrei să mai auzi niciodată de mine, înțeleg.
— Te ascult.
Mi-a confirmat aproape tot.
Începuseră cu discuții la serviciu.
Apoi mesaje.
Uneori seara.
Cătălin îi povestise despre certurile noastre, despre bani, despre cât de departe ajunseserăm unul de celălalt.
— A existat ceva fizic între voi?
— Nu.
— Dar ți-ai dat seama că el se atașase de tine?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Da.
— Și tu?
— Și eu m-am atașat.
Apreciasem măcar răspunsul.
— Atunci de ce ai venit în casa mea?
— A fost o greșeală.
— Nu. Greșeală e când iei autobuzul greșit. Tu știai că este căsătorit.
— Știu.
— Și ai venit.
— Da.
N-am mai avut ce să-i spun.
Înainte să închidă, Andreea mi-a spus:
— Nu o să-l mai caut.
— Nu face asta pentru mine.
— Atunci pentru cine?
— Pentru tine. Eu trebuie să aflu ce face soțul meu când nimeni nu-l obligă.
După conversația aceea, n-am simțit ușurare.
Aproape că mă durea mai tare.
Dacă s-ar fi culcat cu ea, poate lucrurile ar fi părut mai simple.
Exista o linie.
O trecuse.
Punct.
Dar aici linia fusese făcută din sute de lucruri mici.
Un mesaj șters.
O glumă pe care o păstrase pentru ea.
O frică spusă ei.
O nemulțumire despre mine.
Așteptarea unui mesaj.
Cafeaua din bucătăria noastră.
La insistențele surorii mele am acceptat, după o săptămână, să merg cu Cătălin la un psiholog de cuplu.
Nu ca să-l iert.
Nici ca să salvez căsnicia cu orice preț.
Am mers pentru că voiam să înțeleg dacă mai exista ceva de salvat.
Prima ședință a fost îngrozitoare.
Eu eram furioasă.
El era defensiv.
La un moment dat i-am spus:
— Ai povestit unei străine lucruri despre mine pe care eu nici nu știam că le simți.
Cătălin a răspuns:
— Pentru că atunci când încercam să vorbim, ajungeam să ne certăm.
Psihologul l-a oprit.
— Asta explică dificultatea dintre voi. Nu justifică secretul.
Cătălin a tăcut.
Cred că avea nevoie să audă diferența aceea.
Și eu aveam.
În ședințele următoare au început să iasă la suprafață lucruri pe care le îngropaserăm ani întregi.
Eu i-am spus cât de singură mă simțisem după naștere.
Cum ajunsesem să-l văd intrând pe ușă seara și să nu mă bucur că venise, ci să mă gândesc doar că iar trebuia să-i spun ce nu făcuse.
El mi-a spus câtă rușine simțea pentru că avea impresia că nu câștigă suficient.
Cum rămânea peste program nu doar pentru bani, ci și pentru că acolo simțea că se pricepe la ceva.
Am vorbit despre bani.
Despre oboseală.
Despre apropiere.
Despre toate serile în care stătuserăm pe aceeași canapea, fiecare cu telefonul lui, fără să ne spunem nimic.
Unele probleme erau ale amândurora.
Dar alegerea lui de a crea o relație secretă cu Andreea rămânea a lui.
Nu i-am permis nici lui, nici mie să uităm asta.
După aproape trei săptămâni am luat o decizie.
M-am întors acasă.
Nu „pentru copil”.
Nu pentru că mama mi-ar fi spus că o familie trebuie păstrată cu orice preț.
Și nici pentru că îl iertasem.
M-am întors pentru că eu am vrut să văd dacă mai putem construi ceva.
În prima seară am intrat în bucătărie.
Cana albă nu mai era acolo.
— Unde e? am întrebat.
Cătălin a știut imediat despre ce vorbeam.
— Am aruncat-o.
M-am întors spre el.
— De ce?
— Pentru că m-am gândit că nu mai vrei s-o vezi.
M-am enervat.
— Nu era a ta s-o arunci.
A rămas surprins.
— Mirela…
— Era cana mea.
Atunci a înțeles.
Nu cana era problema.
Ci faptul că, din nou, hotărâse el ce trebuia făcut ca eu să mă simt mai bine.
A doua zi a venit acasă cu una nouă.
Albă.
Simplă.
A pus-o pe masă.
— N-o înlocuiește.
Am luat-o în mână.
— Nu.
— Dar am înțeles.
Asta a devenit, într-un fel, povestea lunilor următoare.
Nu putea înlocui ce stricase.
Putea doar să se poarte diferit de acum înainte.
Andreea nu mai făcea parte din viața lui.
Cătălin nu și-a schimbat serviciul doar pentru spectacol, dar a întrerupt orice relație personală cu ea.
A devenit transparent fără să-i cer.
Dacă întârzia, mă anunța.
Dacă avea o zi proastă, încerca să-mi spună mie înainte să se închidă.
Uneori reușeam să-l ascult.
Alteori îi spuneam:
— Azi nu pot. Dar putem vorbi după ce mă liniștesc.
Și vorbeam.
Nu eram brusc cuplul perfect.
Într-o seară telefonul lui a vibrat pe masă.
Cătălin l-a întors instinctiv cu ecranul în jos.
Mi s-a făcut rău.
A observat.
Fără să spun nimic, l-a întors la loc.
Era un mesaj de la un coleg.
— Îmi pare rău, a spus.
— Pentru ce?
— Pentru că știu ce ai văzut în gestul ăsta.
Asta era partea pe care oamenii nu o spun despre iertare.
Nu iei o decizie marți și miercuri dimineață te trezești vindecat.
Încrederea nu e un bec.
Nu-l stingi și apoi îl aprinzi la loc.
Este mai degrabă ceva ce construiești din nou, bucată cu bucată.
Uneori Cătălin mă întreabă dacă l-am iertat.
Îi răspund același lucru.
— Mai mult decât ieri. Mai puțin decât sper să pot mâine.
Nu știu unde vom fi peste zece ani.
Nici măcar nu pot spune că ceea ce s-a întâmplat a fost „bun pentru noi”.
Nu a fost.
M-a rănit.
A fost o trădare.
Dar ne-a obligat să privim o căsnicie care se golise încet, în timp ce noi continuam să ne comportăm ca și cum era suficient că încă locuiam la aceeași adresă.
Cătălin a trebuit să învețe că singurătatea lui nu-i dădea dreptul să construiască în secret intimitate cu altcineva.
Eu a trebuit să decid dacă omul care făcuse asta era și omul cu care mai voiam să încerc.
Am decis că da.
Dar nu i-am promis că voi uita.
Uneori încă văd bucătăria din ziua aceea.
Andreea ridicându-se de la masă.
Cătălin încercând să explice.
Cana mea în fața ei.
Imaginea n-a dispărut.
Doar că acum, lângă ea, există și altele.
Cătălin spunând adevărul când ar fi fost mai ușor să mintă.
Cătălin ascultând fără să se apere.
Noi doi vorbind după ce casa se liniștește, chiar și atunci când conversația este incomodă.
Și cana albă, cea nouă, din care îmi beau cafeaua dimineața.
Nu este cea veche.
Nici căsnicia noastră nu mai este.
Poate că nici nu trebuia să fie.
Pentru că încrederea nu crește la loc din promisiunea că nu vei mai sparge nimic.
Crește din ceea ce faci, zi după zi, după ce ai văzut cioburile.