Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Ușile s-au deschis.
Mihai a intrat singur.
Purta un costum închis la culoare și încă avea telefonul în mână. A făcut câțiva pași, apoi m-a văzut.
Privirea i-a coborât imediat spre pata de vin de pe rochia mea.
— Alexandra… ce s-a întâmplat?
Tata a răspuns înaintea mea.
— Un accident. Nimic important.
Mihai s-a uitat la mine.
— Un accident?
— Nu. Tata a vărsat vinul pe mine.
— Intenționat?
Am dat din cap.
— Da.
Mihai și-a întors privirea spre el.
Nu a ridicat vocea.
— De ce?
Tata și-a îndreptat sacoul.
— Este o chestiune de familie.
Mihai s-a apropiat de mine.
— Alexandra este familia mea.
Mama s-a ridicat.
Îl privea nedumerită.
— Îmi pare rău, dar dumneavoastră cine sunteți?
M-am uitat la ea.
— Mihai.
— Care Mihai?
Am lăsat câteva secunde să treacă.
— Soțul meu.
Mama a încremenit.
Bianca s-a ridicat atât de repede, încât aproape și-a lovit scaunul.
— Soțul tău?!
Tata mă privea fără să clipească.
— Ești căsătorită?
— De aproape doi ani.
— Și nouă nu ne-ai spus?
— Nu.
— De ce?
M-am uitat la pata de pe rochia mea.
— Cred că tocmai mi-ai reamintit de ce.
Tata a tăcut.
Mihai și-a scos sacoul și mi l-a pus peste umeri.
— Vrei să plecăm?
Înainte să răspund, un bărbat de la una dintre mesele apropiate s-a apropiat de noi.
Era un partener de afaceri al familiei mirelui.
S-a uitat surprins la mine.
— Alexandra? Nu știam că Victor este tatăl tău.
Tata și-a întors imediat capul.
— Vă cunoașteți?
— Sigur. Lucrăm cu Alexandra de aproape un an.
Expresia tatei s-a schimbat.
— În ce sens?
Bărbatul părea nedumerit de întrebare.
— Echipa ei coordonează partea financiară a proiectului nostru de investiții.
Tata s-a uitat la mine.
— Echipa ta?
— Da.
— Dar tu mi-ai spus că lucrezi în investiții.
— Exact asta fac.
Mama interveni:
— Nu ne-ai spus că ai ajuns atât de sus.
Am privit-o.
— Nu m-ați întrebat niciodată.
Nimeni n-a mai spus nimic.
Și atunci am înțeles ceva care m-a durut mai tare decât glumele din seara aceea.
Părinții mei știau ce restaurant prefera Bianca.
Știau ce designer îi făcuse rochia.
Știau unde urma să plece în luna de miere.
Despre mine știau doar versiunea pe care o inventaseră cu ani în urmă.
“Alexandra cea complicată.”
“Alexandra cea singură.”
“Alexandra care trăiește pentru serviciu.”
Nu pentru că eu ascunsesem totul.
Ci pentru că ei încetaseră de mult să întrebe.
— Hai să plecăm, i-am spus lui Mihai.
Tata a făcut imediat un pas spre mine.
— Alexandra, așteaptă.
M-am oprit.
— Trebuie să discutăm.
— Despre ce?
Privirea lui a fugit pentru o clipă spre oamenii din jur.
Atât mi-a trebuit.
— Nu vrei să vorbești cu mine, tată.
— Ba da.
— Nu. Vrei să repari ce-au văzut oamenii ăștia.
A deschis gura, dar n-a răspuns.
— Ai avut 35 de ani să vorbești cu mine.
Am plecat.
În mașină, Mihai n-a întrebat de ce părinții mei nu știau că eram căsătoriți.
Știa deja răspunsul.
După câteva minute mi-a luat mâna.
Atunci au început să-mi tremure degetele.
— Îmi pare rău, a spus.
Am privit pe geam.
— Nu pentru rochie mă doare.
Știam că pata probabil putea fi curățată.
Mă durea fata de doisprezece ani care venise acasă cu rezultate excelente și așteptase să fie lăudată.
Fata de optsprezece ani care crezuse că o bursă va fi suficientă.
Femeia care continuase ani întregi să spere că, într-o zi, tatăl ei o va privi fără s-o compare cu sora ei.
Mihai m-a tras spre el.
Și am plâns.
A doua dimineață aveam telefonul plin de apeluri.
Mama îmi scrisese:
“Trebuie să ne explici de ce ne-ai ascuns că ești căsătorită.”
I-am răspuns:
“Nu v-am ascuns viața mea. Ați încetat să întrebați despre ea.”
Tata mi-a trimis alt mesaj:
“Trebuie să vorbim urgent.”
N-am răspuns.
Bianca nu mi-a scris nimic.
A apărut la ușa mea două săptămâni mai târziu.
Era singură.
— Pot să intru?
Am lăsat-o.
S-a așezat pe canapea.
— Am venit să-mi cer scuze.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
M-am așezat în fața ei.
— Atunci răspunde-mi la ceva. De ce ai râs?
Bianca și-a coborât privirea.
A durat mult până să răspundă.
— Pentru că toată viața am învățat că, dacă râd cu ei, nu vor râde de mine.
Am rămas nemișcată.
Dintr-odată am văzut-o altfel.
Eu supraviețuisem în familia noastră îndepărtându-mă.
Bianca supraviețuise devenind exact ceea ce părinții noștri voiau.
— Asta nu face ce-ai făcut mai puțin urât, i-am spus.
— Știu.
— Și nu o să ne prefacem că nu s-a întâmplat.
— Știu.
Pentru prima dată, sora mea nu încerca să se apere.
Așa că am acceptat să începem de acolo.
Cu tata a durat mult mai mult.
Aproape opt luni.
Într-o seară m-a sunat și m-a întrebat dacă poate veni.
A venit singur.
S-a așezat în sufrageria mea și, pentru prima dată de când îl știam, părea că nu pregătise niciun argument.
— Am fost crud cu tine.
N-am spus nimic.
— Și nu doar la nunta Biancăi.
L-am privit.
— Nu.
A dat încet din cap.
— Cred că am făcut o greșeală foarte mult timp.
A tăcut.
— Am confundat faptul că nu aveai nevoie de aprobarea mea cu ideea că nu aveai nevoie de mine.
Mi s-a strâns pieptul.
— Am avut nevoie de tine, tată.
Ochii i s-au umezit.
— Știu acum.
Am clătinat din cap.
— Nu. Am avut nevoie de tine când aveam doisprezece ani. La optsprezece. La douăzeci și cinci.
Am făcut o pauză.
— Acum nu mai am.
A coborât privirea.
Nu l-am îmbrățișat.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Dar nici nu l-am dat afară.
Pentru prima dată, tata a trebuit să stea cu durerea pe care o provocase fără ca eu să mă grăbesc să-l fac să se simtă mai bine.
Rochia de la nunta Biancăi a fost curățată.
Pata de vin a ieșit aproape complet.
Câteva luni mai târziu, Mihai m-a văzut scoțând-o din dressing.
— Chiar vrei s-o mai porți?
— Da.
— După ce s-a întâmplat?
Am netezit materialul cu palma.
— Era rochia mea înainte ca tata să verse vin pe ea.
Mihai a zâmbit.
— Și?
— Și nu vreau să-i las lui ultima amintire despre ea.
Am purtat-o din nou la o cină organizată de compania mea.
În seara aceea am intrat ținându-l pe Mihai de mână.
Nu ca să demonstrez familiei mele că aveam un soț.
Nu ca să le arăt cât câștigam sau ce funcție aveam.
Și nici ca să le dovedesc că se înșelaseră în privința mea.
Pentru că adevărul era mai simplu.
Valoarea mea nu crescuse în ziua în care mă căsătorisem.
Nu crescuse când avansasem profesional.
Și nu crescuse când oamenii pe care tata îi respecta aflaseră cine eram.
Valoram la fel și când aveam doisprezece ani și așteptam o vorbă bună de la el.
Doar că atunci încă nu știam asta.