Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Eu nu m-am opus niciodată sumei, a spus Adriana. Cătălin mi-a spus că dumneavoastră ați cerut 2.600 de lei și am fost de acord.
Am strâns telefonul mai bine în mână.
— Atunci nu înțeleg.
— Nici eu.
A urmat o pauză.
— Mai ales pentru că azi-dimineață i-am transferat 3.000 de lei.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Trei mii?
— Da. 2.600 pentru dumneavoastră și 400 în plus. După cum arăta casa, mi s-a părut normal să vă lase și ceva peste.
M-am așezat.
Cătălin nu încercase doar să-mi reducă plata.
Primise deja de la soția lui întreaga sumă și încă 400 de lei pentru mine.
Iar mie îmi oferise 900.
— Ce v-a spus exact? m-a întrebat Adriana.
— Că dumneavoastră considerați 2.600 de lei exagerat.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Nu am spus niciodată așa ceva.
— Mai este ceva.
— Ce?
Am ezitat o secundă.
— După ce a verificat casa, l-am întrebat dacă este mulțumit. Mi-a confirmat că da. L-am întrebat dacă am făcut tot ce stabilisem. A spus că da. Apoi mi-a confirmat că, deși nu are nimic de reproșat, nu îmi va achita suma convenită.
— Aveți asta în scris?
— Nu.
Am făcut o pauză.
— Dar am păstrat discuția.
Adriana a înțeles.
— Vă rog să nu ștergeți nimic.
Vocea ei nu mai suna surprinsă.
Suna furioasă.
Nu la mine.
— Vă sun eu.
A închis.
După aproximativ douăzeci de minute, telefonul meu a sunat din nou.
De data aceasta era Cătălin.
Am răspuns.
— Ce naiba i-ai spus soției mele?
Nu mai era omul relaxat care mă privea de sus la ușa vilei.
— Adevărul.
— Nu aveai niciun drept să o bagi pe Adriana în treaba asta.
— Dumneavoastră ați băgat-o. Mi-ați spus că ea este motivul pentru care refuzați să mă plătiți.
A tăcut.
— Bine, a spus. Îți trimit cei 2.600 și terminăm.
— Aceasta este suma pe care mi-o datorați oricum.
— Exact. Deci am rezolvat.
— Din punctul meu de vedere, plata datoriei rezolvă doar datoria.
Tonul lui s-a schimbat.
— Ascultă, nu transforma asta în ceva mai mare decât este.
— Eu n-am transformat nimic.
— Îți dau 3.000.
Am rămas tăcută.
— Ai auzit? 3.000. Mai mult decât trebuia să primești.
Atunci am înțeles.
Nu îmi oferea 400 de lei în plus pentru muncă.
Îmi oferea 400 de lei ca să se termine conversația.
— Nu.
— Cum adică nu?
— Îmi datorați 2.600. Atât vreau.
— Tocmai ți-am oferit mai mult.
— Nu puteți transforma banii pe care mi-i datorați deja într-o favoare și diferența într-un preț pentru tăcerea mea.
Cătălin a înjurat printre dinți.
— Nu-ți cumpără nimeni tăcerea.
— Atunci 2.600 sunt suficienți.
Mi-a închis.
Am crezut că se terminase.
Nu se terminase.
A doua zi dimineață m-a sunat Adriana.
— Am o întrebare, a spus.
— Vă ascult.
— Cătălin a mai spus ceva despre alți oameni care au lucrat la petrecere?
— Nu.
— Pentru că am verificat două plăți.
Mi-a explicat că, înainte de petrecere, angajaseră o firmă pentru amenajarea curții și o echipă care adusese mese, scaune și decorațiuni.
Adriana îi transferase lui Cătălin banii pentru ambele facturi.
El îi spusese că fuseseră achitate.
Nu erau.
După terminarea lucrărilor, Cătălin contestase sumele și îi obligase pe oameni să accepte mai puțin dacă voiau să primească ceva imediat.
Exact ce făcuse cu mine.
În cazul uneia dintre firme păstrase diferența.
În celălalt îi spusese Adrianei că prestatorul acordase o reducere din cauza unei lucrări prost executate.
Prestatorului îi spusese că soția lui refuza să achite prețul integral.
Același mecanism.
Două minciuni.
Una pentru omul care muncise.
Alta pentru femeia care îi dăduse banii.
— Nu știu de câte ori a făcut asta, mi-a spus Adriana. Dar voi afla.
— Îmi pare rău.
— Mie îmi pare rău. Pentru că, fără să știu, probabil l-am ajutat.
În aceeași după-amiază mi-au intrat în cont 2.600 de lei.
Exact suma stabilită.
Mariana fusese deja plătită.
În următoarele zile n-am mai căutat pe nimeni și n-am mai întrebat nimic.
Nu era problema mea să repar căsnicia lor sau să investighez viața lui Cătălin.
Dar Adriana a continuat să verifice.
A achitat diferențele pe care le-a putut confirma și, mai important, i-a retras lui Cătălin accesul la contul din care obișnuiau să plătească oamenii care lucrau pentru casă.
De atunci, toate plățile urmau să fie făcute direct.
Fără bani trimiși prin el.
Fără „renegocieri” după terminarea lucrării.
Fără diferențe dispărute.
Două zile mai târziu, soneria apartamentului meu a sunat.
M-am uitat pe vizor.
Cătălin.
Am deschis ușa, dar am rămas în prag.
— Putem vorbi?
— Puteți vorbi de acolo.
Maxilarul i s-a încordat.
— Ți-ai primit banii.
— Da.
— Și ceilalți și-au primit banii.
— Mă bucur.
— Adriana mi-a separat accesul la conturi.
Nu am spus nimic.
— Verifică fiecare plată pe care am făcut-o în ultimii ani. Ai idee ce ai provocat?
M-am uitat la el.
— Eu?
— Da, tu. Din cauza mesajului tău, soția mea nu mai are încredere în mine.
Pentru o clipă aproape că m-a uimit cât de sincer părea convins că problema eram eu.
— Eu v-am curățat casa, domnule Cătălin. Restul ați făcut singur.
— Puteam rezolva între noi.
— Am încercat.
— Nu. Ai alergat imediat la soția mea.
— După ce dumneavoastră mi-ați spus că soția este cea care refuză plata.
N-a răspuns.
— Dacă nu îi foloseați numele ca să justificați ce făceați, n-aș fi avut niciun motiv să o contactez.
A privit spre podea.
Apoi a spus:
— Am greșit.
— Nu.
Și-a ridicat ochii.
— Cum adică?
— O greșeală este să calculați greșit o sumă. Să uitați o factură. Să încurcați un transfer.
Am rămas cu mâna pe ușă.
— Dumneavoastră ați așteptat până când două femei de 67 și 58 de ani au muncit aproape zece ore. Ați verificat casa. Ați spus că totul este foarte bine. După aceea mi-ați oferit 900 de lei din cei 2.600 pe care îi acceptaserăți și mi-ați spus că, dacă nu-mi convine, pot să nu primesc nimic.
Cătălin și-a ferit privirea.
— V-ați bazat pe faptul că munca era deja făcută și că eu aveam nevoie de bani suficient de mult încât să accept.
Nu a negat.
— Și acum? a întrebat.
— Acum nimic.
— Ce înseamnă nimic?
— Înseamnă că mi-am primit plata. Mariana și-a primit plata. Ce se întâmplă între dumneavoastră și soția dumneavoastră nu este treaba mea.
Pentru prima dată părea că nu știe ce să spună.
Apoi vocea i s-a înăsprit din nou.
— Ai idee cât m-a costat toată povestea asta?
L-am privit.
— 2.600 de lei.
S-a încruntat.
— Nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre căsnicia mea. Adriana nu mai are încredere în mine.
Am dat încet din cap.
— Atunci trebuia să vă gândiți la asta înainte să o mințiți.
— Deci asta e tot?
— Nu.
A așteptat.
— Să nu mă mai sunați pentru curățenie.
Am început să închid ușa.
— Doamnă Elena…
M-am oprit.
— Când am refuzat cei 900 de lei, m-ați întrebat ce am de gând să fac.
M-a privit fără să răspundă.
— V-am spus atunci și vă spun și acum.
Am zâmbit.
— E alegerea dumneavoastră.
Și am închis ușa.