Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vezi? Pentru ea „nu pot” este un răspuns. Pentru mine nu.
Radu n-a mai spus nimic.
A întors mașina.
Radu m-a lăsat acasă puțin după ora nouă.
— Vin la timp pentru restaurant — mi-a spus înainte să plece.
— Nu asta discutăm acum.
A rămas cu mâna pe volan.
— Știu.
— Nu, Radu. Cred că abia acum începi să înțelegi.
Am închis portiera.
Nu i-am cerut să nu meargă la mama lui.
Era mama lui. Dacă voia să-și petreacă ziua muncind în grădina ei, era alegerea lui.
Exact despre asta fusese toată discuția.
Alegerea.
Eu mi-am făcut cafea, apoi am sunat-o pe Laura, prietena mea. La prânz am ieșit împreună în oraș.
Radu, între timp, ajunsese la mama lui.
Mai târziu avea să-mi povestească exact ce se întâmplase.
Doina îl aștepta la poartă.
— Unde este Alina?
— Acasă.
— Chiar ai întors mașina?
— Da.
— Pentru că ți-a poruncit ea?
Radu și-a scos tricoul bun și și-a pus unul vechi.
— Pentru că n-ar fi trebuit s-o mint.
— N-ai mințit-o.
— I-am spus că îi pregătesc o surpriză.
— Și ce era să faci? Dacă îi spuneai, nu venea.
Radu s-a oprit.
Era exact argumentul pe care îl folosise și el.
Din gura mamei lui însă suna diferit.
— Tocmai asta e problema, mamă.
Doina a ridicat din umeri.
— Lasă prostiile. Hai la agrișe.
După aproape două ore, Radu încă nu terminase.
Apoi a cărat cei șase saci în magazie.
Când a crezut că poate pleca, Doina i-a arătat straturile.
— Mai trebuie făcute morcovii și sfecla.
— Mamă, mi-ai spus că sunt câteva ore de muncă.
— Păi sunt.
— Sunt aici de aproape patru ore.
— Dacă venea și Alina, terminam.
Radu s-a îndreptat de spate.
— Sun-o pe Cristina.
— Ți-am spus că nu poate.
— Ai întrebat-o?
Doina n-a răspuns.
— Mamă, ai întrebat-o?
— Are copiii acasă.
— Unul dintre ei are șaisprezece ani.
— Și ce vrei? Să-mi pun nepoții la muncă?
Radu a privit gălețile pline.
— Dar pe Alina poți?
Doina s-a încruntat.
— Alina este nevasta ta.
— Exact. Nevasta mea. Nu angajata familiei.
Atunci a sunat telefonul Doinei.
Cristina.
Mama lui a răspuns.
— Da, mamă — s-a auzit vocea ei. — Voiam să te întreb dacă mâine putem veni mai devreme după cartofi și roșii. Plecăm după prânz la niște prieteni.
Radu a întins mâna.
— Dă-mi telefonul.
— De ce?
— Dă-mi-l.
Doina a ezitat, apoi i l-a întins.
— Cristina, mâine vii să ajuți la scos cartofii.
S-a făcut liniște.
— Poftim?
— Ai auzit.
— Radu, eu vin doar să iau ce ne-a pregătit mama.
— Știu. Tocmai asta este problema.
— Ce te-a apucat?
— Nimic. Doar că Alina și cu mine am muncit aici ani întregi, iar tu vii când este gata recolta.
Cristina a râs.
— Dacă Alina ți-a băgat prostiile astea în cap…
— Nu vorbi despre soția mea așa.
Doina s-a întors imediat spre el.
— Radu!
Dar el a continuat:
— Dacă vrei cartofi, vii să-i scoți. Dacă vrei roșii, vii să ajuți. Dacă nu poți, nicio problemă. Dar atunci nu mai presupune că Alina trebuie să muncească în locul tău.
— Mama mi-a spus că pot să iau!
— Mama poate să-ți dea ce vrea din grădina ei. Eu doar îți spun că nu mai promit munca soției mele ca să fie gata când vii tu.
Cristina s-a enervat.
— Acum îmi scoți ochii pentru câteva legume?
— Nu. Îți spun doar că eu nu mai fac asta.
A închis.
Doina îl privea furioasă.
— Ai reușit să-ți superi sora din cauza Alinei.
— Nu din cauza Alinei.
— Până azi n-ai avut nicio problemă.
— Pentru că până azi eu spuneam „da” și pentru mine, și pentru ea.
— Și acum ce vrei? Să las grădina de izbeliște?
Radu a privit-o.
— Nu. Eu vin să te ajut când pot.
— Dar Alina?
— Pe Alina o întrebi.
— Sunt mama ta.
— Știu.
— Și ea este soția ta.
— Exact.
Doina a rămas tăcută.
Radu a plecat puțin după ora patru.
Când a ajuns acasă, eu mă pregăteam pentru restaurant.
Era ars de soare pe brațe, murdar pe pantaloni și vizibil obosit.
— La mulți ani — mi-a spus.
— Mulțumesc.
A rămas în ușa dormitorului.
— Am vorbit cu mama.
— Și?
— Ne-am certat.
M-am întors spre el.
— Pentru că n-am venit?
— La început, da.
A făcut o pauză.
— Apoi a sunat Cristina.
Nu mi-a trebuit mult să înțeleg.
— Venea după legume?
— Da.
Am dat din cap.
— Normal.
— I-am spus că, dacă vrea să ia, trebuie să înceapă și să ajute.
L-am privit surprinsă.
— Tu i-ai spus?
— Eu.
— Și mama ta?
— Este furioasă.
— Pe mine?
Radu a zâmbit amar.
— Pe amândoi. Dar mai ales pe mine, pentru că eu am schimbat regula.
Apoi expresia lui a devenit serioasă.
— Alina, îmi pare rău.
N-am răspuns imediat.
— Nu pentru că ai refuzat să vii. Pentru ce am făcut eu dimineață. Știam că vei spune nu și am încercat să mă asigur că vei afla prea târziu ca să mai refuzi.
Exact asta aveam nevoie să aud.
Nu „am vrut doar să o ajut pe mama”.
Nu „n-am crezut că te superi”.
Ci adevărul.
— Să nu mai faci asta niciodată.
— Nu mai fac.
— Nici pentru mama ta. Nici pentru altcineva.
— Da.
— Dacă vrei să-i promiți timpul tău, promite-l. Timpul meu îl promit eu.
Radu a dat din cap.
— Am înțeles.
Am mers la restaurant în seara aceea.
Nu pentru că totul fusese reparat în câteva ore.
Și nici pentru că ziua mea devenise brusc perfectă.
Am mers pentru că decisesem să rămân cu soțul meu, iar el își asumase clar ce făcuse.
Dar conflictul cu mama lui nu dispăruse.
Câteva zile mai târziu, Doina l-a sunat din nou.
Eram în bucătărie când am auzit conversația.
— Duminică scoatem cartofii. La opt să fiți aici.
Radu s-a uitat spre mine.
Apoi a răspuns:
— Eu pot veni câteva ore.
— Și Alina?
— Pe Alina ai întrebat-o?
S-a făcut liniște.
— Radu, iar începem?
— Nu. Tocmai asta încerc să-ți explic. Eu vin pentru că vreau să te ajut. Alina decide singură dacă vine.
— Cristina nu poate duminică.
— Atunci mutăm ziua când poate și ea.
— Dar eu vreau să-i scot duminică!
— Atunci îi scoatem noi doi cât putem.
Doina s-a enervat.
— Și restul?
Radu a răspuns fără să ridice vocea:
— Restul rămân în pământ până când pot veni și cei care vor să-i ia.
A urmat o tăcere lungă.
— Te-a schimbat nevastă-ta.
Radu m-a privit.
— Nu, mamă. Eu am greșit. Am transformat ajutorul ei într-o obligație pentru că era mai simplu să-i spun ei „hai” decât să-i spun Cristinei „vino și tu”.
Nu am intervenit.
Nu era nevoie.
În duminica aceea, Radu a mers la mama lui.
Eu nu.
Cristina a venit până la urmă împreună cu soțul ei.
Doina a rămas supărată pe mine o vreme. Relația noastră a devenit mai rece și nu am încercat să repar asta acceptând din nou lucruri pe care nu le voiam.
Radu a continuat să-și ajute mama.
Eu am continuat să o ajut atunci când am ales eu.
Dar niciodată nu m-am mai trezit într-o mașină mergând spre gospodăria ei pentru că soțul meu hotărâse deja în numele meu.
Iar Radu nu i-a mai spus niciodată mamei lui:
„Venim.”
Mai întâi se întorcea spre mine și întreba:
— Vrei să mergi?
Uneori spuneam da.
Alteori spuneam nu.
Și ambele răspunsuri au început, în sfârșit, să însemne același lucru:
era alegerea mea.