Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Tata se uita la cărțile de pe masă.
La atlasul de anatomie.
La foile pline cu notițe.
Apoi la stetoscopul pe care mi-l dăruise chiar el în primul an de facultate.
— Ce seminar? întrebă.
Andrei apăru în ușa camerei, cu o cană de cafea în mână.
Tata îl privi lung.
Nu-l mai văzuse de aproape cinci ani.
Ultima imagine pe care o avea despre el era a unui tânăr slăbit, care abia se putea ridica din pat fără ajutor.
Acum Andrei stătea drept în fața lui, sănătos.
— Bună ziua, domnule Popescu.
Tata îi răspunse scurt, apoi se întoarse spre mine.
— Mara, ce seminar?
— Cel de la facultate.
— Ce facultate?
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Medicina.
Tata nu spuse nimic.
Își mută din nou privirea spre masă.
— Te-ai întors?
— Da.
— Când?
— Acum trei ani.
Se așeză încet pe marginea canapelei.
— Ești din nou studentă la Medicină?
— Da.
— Și în ce an ești?
— În ultimul.
Ridică brusc privirea.
— În ultimul?
— Mai am puțin.
Pentru prima dată de când intrase în apartament, tata părea că nu știe ce să spună.
— Cum?
M-am așezat în fotoliul din fața lui.
— Exact cum ți-am spus atunci. N-am vrut să renunț definitiv. Aveam nevoie de timp.
— Dar au trecut cinci ani.
— Pentru tine.
S-a încruntat.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că tu ai rămas blocat în ziua în care am întrerupt facultatea. Viața mea nu s-a oprit acolo.
Andrei puse cafeaua pe masă și se retrase.
Tata îl urmări cu privirea.
— El te-a convins să te întorci?
— Nu trebuia să mă convingă. Eu voiam să mă întorc.
— Atunci de ce n-ai făcut-o imediat?
— Pentru că Andrei încă avea nevoie de mine.
Am văzut cum i se încordează maxilarul.
— Exact asta spuneam și eu atunci. Ai pierdut ani pentru el.
Andrei se opri.
Eu îl privii pe tata.
Cinci ani nu-i schimbaseră complet părerea.
Doar îi arătaseră că predicția lui fusese greșită.
Dar el încă încerca să transforme totul într-o socoteală.
— Tată, Andrei a fost bolnav. Nu a ales asta.
— N-am spus că a ales.
— Dar vorbești despre perioada aceea ca și cum mi-ar fi furat-o.
— Ai fi putut termina deja.
— Da.
— Ai fi putut fi deja medic.
— Da.
— Atunci nu înțeleg de ce te porți de parcă n-ai pierdut nimic.
M-am ridicat.
— Pentru că nu despre asta ai venit să vorbești.
— Ba exact despre asta.
— Nu. Ai venit să mă iei „acasă” fără să mă întrebi dacă vreau să vin. Ai intrat aici convins că mă vei găsi cu viața distrusă și că, după cinci ani în care nu mi-ai răspuns, o să-mi spui ce trebuie să fac mai departe.
Tata tăcu.
— Iar acum, pentru că ai descoperit că m-am întors la facultate, încerci să găsești alt motiv pentru care tot tu ai avut dreptate.
— Nu încerc să am dreptate.
— Atunci întreabă-mă ce s-a întâmplat.
Se uită la mine.
— Bine. Ce s-a întâmplat?
M-am așezat din nou.
După aproape un an de tratament, starea lui Andrei începuse să se îmbunătățească.
Nu peste noapte.
La început putea să facă singur lucruri mici.
Să-și pregătească micul dejun.
Să iasă până la magazin.
Să rămână singur câteva ore.
Apoi s-a întors treptat la muncă.
În perioada aceea eu lucram la recepția unei clinici private.
Într-o seară, Andrei mă găsise la masa din bucătărie uitându-mă la pagina Facultății de Medicină.
— Când te înscrii din nou? mă întrebase.
— Nu știu dacă mai pot.
— De ce?
— Am rămas în urmă.
— Și?
— Colegii mei sunt înaintea mea.
Andrei se așezase lângă mine.
— Mara, ai două variante. Te întorci acum și termini mai târziu decât ai plănuit sau nu te întorci și peste zece ani tot o să te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă încercai.
A doua zi am început să mă interesez ce trebuia să fac.
Nu fusese simplu.
A trebuit să rezolv situația administrativă, să recuperez stagii și examene și, în același timp, să continui să muncesc.
Andrei încă nu câștiga suficient cât să suporte singur toate cheltuielile.
Așa că o perioadă am lucrat și am învățat în paralel.
Uneori plecam dimineața înainte de șapte și ajungeam acasă seara.
Alteori învățam până după miezul nopții.
Dar de data aceea nu mai aveam lângă mine un om care depindea de mine pentru aproape orice.
Aveam un soț care își reconstruia propria viață și care făcea tot ce putea ca eu să mi-o reconstruiesc pe a mea.
Da, un soț.
Ne căsătoriserăm cu doi ani înainte.
Fără petrecere mare.
Doar noi, mama, câțiva prieteni și oamenii care ne fuseseră aproape în perioada grea.
Tata fusese invitat.
Nu venise.
Când am terminat de povestit, tata mă privea fix.
— Mi-ai trimis invitație?
Am râs scurt.
— Da.
— Eu n-am văzut-o.
— Ți-am trimis-o prin poștă și ți-am lăsat și mesaj.
Își coborî privirea.
— Mama ta mi-a spus că vă căsătoriți.
— Și?
— Am crezut că, dacă vin, înseamnă că aprob tot ce s-a întâmplat.
Pentru câteva secunde nu i-am răspuns.
— Era nunta fiicei tale, tată. Nu un vot.
Andrei își coborî privirea.
Tata rămase nemișcat.
Apoi întrebă:
— De ce n-ai insistat?
— Am insistat ani întregi.
— Nu știam că te-ai întors la facultate.
— Pentru că nu răspundeai.
— Puteai să-i spui mamei tale.
— Știa.
Tata ridică ochii.
— Mama știa?
— Da.
— Și nu mi-a spus?
— Ba da.
Se făcu liniște.
— Mi-a spus? întrebă încet.
— De mai multe ori.
Fața lui se schimbă.
Probabil își amintea conversațiile pe care alesese să le închidă înainte să audă până la capăt.
— Tu nu voiai informații despre mine, tată. Voiai să te sun și să-ți spun că ai avut dreptate.
Nu negă.
Asta a fost suficient.
După câteva clipe, se ridică.
— Trebuie să plec.
— Bine.
Părea surprins.
— Atât?
— Ce vrei să fac?
— Nu știu.
— Nici eu.
Își luă haina.
La ușă se opri.
— Mara…
M-am uitat la el.
— Sunt bucuros că te-ai întors la Medicină.
— Și eu.
— Sunt mândru de tine.
Am simțit un nod în gât, dar nu i-am oferit ieșirea ușoară pe care o căuta.
— Eu aveam nevoie de tata acum cinci ani. Nu de mândria lui acum, când viața mea arată din nou așa cum și-o imagina el.
A plecat fără să răspundă.
În seara aceea nu m-a sunat.
Nici a doua zi.
În a treia zi am primit un mesaj.
„Pot să vin duminică? Nu să te iau acasă. Doar să vorbim.”
L-am lăsat câteva minute fără răspuns.
Apoi am scris:
„Poți.”
Duminică a venit singur.
De data aceasta n-a adus sfaturi.
N-a adus planuri.
Și nu mi-a spus ce ar fi trebuit să fac.
S-a așezat la masa noastră și și-a cerut scuze.
Nu pentru că întrerupsesem facultatea.
Nu pentru că mă întorsesem.
Pentru cei cinci ani.
— Am vrut să te fac să înțelegi că alegerea ta are consecințe, spuse el. Și am ajuns să te pedepsesc pentru că n-ai făcut ce voiam eu.
— Da.
— Am greșit.
Apoi se uită spre Andrei.
— Și cu tine.
Andrei nu-l salvă nici el.
— Da.
Tata încuviință.
— Știu.
Nu ne-am împăcat în acea după-amiază ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cinci ani nu dispar după o cafea.
Dar tata a început să mă sune.
La început, rar.
Apoi mai des.
Uneori venea la cină.
Alteori mă întreba despre facultate.
Și pentru prima dată nu mă mai întreba ca medicul care verifica dacă sunt pe drumul corect.
Mă întreba ca tată.
Câteva luni mai târziu am dat ultimul examen.
Când am ieșit, Andrei mă aștepta afară.
Lângă el era tata.
Nu știam că va veni.
Nu spusese nimic.
S-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Felicitări, doctore.
Am râs.
— Mai ușor. Mai am niște pași până acolo.
— Știu.
Apoi a devenit serios.
— Și vreau să știi ceva.
L-am privit.
— Sunt mândru că ai terminat. Dar dacă n-ai fi terminat, tot trebuia să fiu aici.
De data aceasta nu i-am răspuns imediat.
Pentru că exact asta avusesem nevoie să aud.
Nu că avusesem dreptate.
Nu că el greșise.
Ci că nu trebuia să-mi câștig înapoi tatăl devenind din nou femeia pe care el își imaginase că trebuie să o devin.
Andrei mi-a prins mâna.
Tata mergea lângă noi.
Cinci ani nu puteau fi recuperați.
Dar nici nu mai trebuiau repetați.