Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Vasile s-a uitat la foaia din mâna mea.
— Nu e ceea ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
A oftat.
— Am vrut doar să știm cât valorează casa.
— Cine suntem „noi”?
N-a răspuns.
Am pus foaia pe comodă.
— Tu și Ioana?
— Marioara…
— Tu și Ioana?
— Da.
Atât.
Un cuvânt.
Dar dintr-odată toate discuțiile din ultimele săptămâni arătau altfel.
Apartamentul salvat.
Insistențele lui.
Siguranța cu care Ioana îmi spusese unde urma să locuiesc.
— Când a venit evaluatorul?
Vasile s-a uitat spre ușă.
— Acum o săptămână.
— În casa mea?
— În casa noastră.
— Când eu eram unde?
A tăcut.
Mi-am amintit imediat.
Marțea trecută fusesem la sora mea.
— L-ai adus aici când nu eram acasă.
— Nu voiam să te superi înainte să știm dacă există vreo variantă.
Am simțit că mi se încălzește fața.
— Ce variantă?
Atunci a spus tot.
Ioana găsise o familie interesată de casă printr-o cunoștință a lui Călin. Dacă prețul era suficient, noi puteam cumpăra apartamentul cu două camere, iar diferența ar fi rămas pentru avansul Ioanei la o locuință.
M-am uitat la omul cu care construisem casa aceea.
— Deci nu trebuia doar să plec.
— Nu spune așa.
— Trebuia să plec și să-i finanțez ei casa.
— Este fata noastră!
— Și eu sunt soția ta.
— Nu te dă nimeni afară!
— Vasile, ați adus un om să-mi evalueze casa când eu nu eram aici.
A tăcut.
— Ioana știa?
— Da.
— Călin?
— Da.
— Mai știa cineva?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
A doua zi am verificat actele casei.
Nu exista nicio vânzare și nimic nu putea fi făcut pe ascuns atât de simplu cum își imaginase Ioana. Dar problema mea nu mai era doar juridică.
Problema era că trei oameni discutaseră deja despre viața mea ca despre o mutare de mobilă.
În aceeași seară i-am chemat pe Ioana și Călin.
Ioana a venit pregătită de luptă.
— Tata mi-a spus că ai găsit evaluarea.
— Da.
— Și?
Am pus foaia pe masă.
— Vreau să-mi spui de când hotărâți ce faceți cu casa noastră.
— Nu am hotărât nimic.
— Ați chemat evaluatorul.
— Pentru că tu refuzi orice discuție!
— Nu. Eu am refuzat să plec.
Călin interveni:
— Doamna Marioara, dacă ați vedea lucrurile rațional…
M-am întors spre el.
— Rațional este să vă cumpărați o casă pe care v-o permiteți.
Ioana a izbucnit:
— Cu ce bani?
— Exact.
S-a făcut liniște.
— Dacă voi nu vă permiteți casa pe care o vreți, de ce soluția trebuie să fie vânzarea casei mele?
— Pentru că ești mama mea!
— Și asta îți dă dreptul la ce am muncit eu?
Ioana s-a ridicat.
— Nu vreau nimic de la tine.
— Ba da, Ioana. Tocmai asta este problema. Vrei casa, dar îi spui „ajutor”, ca să-mi fie rușine să spun nu.
Vasile s-a ridicat și el.
— Ajunge.
M-am uitat la el.
— Nu. Acum nu mai ajunge.
Am scos din sertar un carnețel.
În ultimele două zile făcusem socoteala.
Cât le dădusem pentru botezul lui Matei.
Cât plătisem când Călin rămăsese fără mașină.
Câte luni le cumpărasem scutece și mâncare.
Nu era o avere.
Dar era ajutor.
Ajutor adevărat.
— Nu vă las fără sprijin, am spus. Pot să-l țin pe Matei. Pot să vă ajut temporar cu o parte din chirie. Dacă vreți să strângeți pentru avans, vă ajut să vă faceți un plan.
Ioana s-a uitat la mine.
— Dar casa?
— Casa nu se vinde.
— Nici peste câțiva ani?
— Cât timp trăiesc aici și vreau să trăiesc aici, nu.
S-a întors spre tatăl ei.
— Spune și tu ceva!
Vasile a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi s-a uitat la mine.
— Mama ta are dreptate.
Ioana aproape a râs.
— Acum?
— Da. Acum.
— După ce tu ai chemat evaluatorul?
— Tocmai de aceea.
Și pentru prima dată de când începuse povestea, Vasile nu s-a ascuns după mine.
— Eu am greșit, Ioana. Ți-am promis ceva ce nu aveam dreptul să-ți promit.
Fața ei s-a schimbat.
— Mi-ai spus că o convingi.
— Știu.
— Noi am început să ne facem planuri!
— Știu.
— Călin a vorbit deja cu proprietarul apartamentului!
Vasile a dat din cap.
— Și asta este vina mea. Nu a mamei tale.
Ioana a început să plângă.
Nu a fost împăcarea frumoasă pe care poate și-ar fi dorit-o cineva.
A plecat furioasă.
Timp de aproape două săptămâni nu m-a sunat.
Dar Vasile a făcut ceva ce nu mă așteptam.
A mers singur la ea și i-a spus exact același lucru.
Nu „mama ta nu vrea”.
Nu „n-am reușit s-o conving”.
Ci:
— Eu ți-am promis casa fără acordul ei. Eu am greșit.
După o lună, Ioana m-a sunat.
— Mamă, am găsit alt apartament.
— De cumpărat?
— Nu. Tot chirie. Dar e mai ieftin și nu are mucegai.
Am tăcut.
— Vreți să vă ajutăm cu garanția?
A urmat o pauză.
— Dacă puteți.
— Putem.
De data aceasta, ajutorul avea o limită.
Și nu presupunea ca eu să-mi împachetez viața.
Câteva luni mai târziu, într-o duminică, Ioana a venit cu Matei.
Copilul a fugit direct în curte.
Eu am pus cafeaua pe terasă.
Ioana s-a uitat spre etaj.
— Mamă?
— Da?
— Îmi pare rău că am vorbit despre casa asta de parcă mi s-ar fi cuvenit.
Am privit-o.
— Știu că vă era greu.
— Ne era. Dar asta nu însemna că trebuia să vă facem vouă viața mai mică pentru ca a noastră să devină mai mare.
N-am ținut discursuri.
Am pus în fața ei farfuria cu plăcintă.
Casa era tot acolo.
Patru camere.
Curtea.
Pomii.
Scara pe care urcase Ioana când era copil.
Și pentru prima dată după multe luni, nu mi s-a mai părut că trebuia să aleg între casă și fiica mea.
Trebuise doar să refuz ideea că, pentru a fi o mamă bună, trebuia să dispar eu ca să-i fac ei loc.