Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În seara aceea n-am spus nimic.
Am mers la restaurant cu sora mea și cu martorul lui Sorin. Am ciocnit paharele, am tăiat un tort mic și am încercat să nu mă gândesc la replica de pe treptele Stării Civile.
Dar mi-o aminteam mereu.
„Am și eu drepturi.”
La două zile după cununie, Sorin a venit în bucătărie cu telefonul în mână.
— M-am interesat de ceva.
Am simțit imediat că nu-mi va plăcea.
— De ce?
— Putem rezolva situația apartamentului foarte simplu.
— Ce situație?
A zâmbit.
— Nu te încorda. Mă refer la viitor.
S-a așezat în fața mea.
— Dacă tot suntem căsătoriți, ar fi normal să facem lucrurile cum trebuie.
— Adică?
— Să vindem apartamentul.
Am rămas cu ceașca în mână.
— De ce l-am vinde?
— Pentru că este mic. Luăm unul mai mare, mai nou. Punem banii din apartamentul ăsta, eu mai vin cu ce pot și facem un credit pentru diferență.
— Pe numele cui?
A ezitat.
Doar o secundă.
Dar am observat.
— Al nostru.
— Creditul, Sorin.
— Păi tu ai venituri stabile. Eu momentan am problemele alea vechi în Biroul de Credit.
Am pus ceașca jos.
Exact despre asta mă avertizase Andreea.
— Nu.
Zâmbetul lui a dispărut.
— Ce nu?
— Nu vând apartamentul și nu fac niciun credit.
— Nici măcar nu ai ascultat până la capăt.
— Nu este nevoie.
S-a ridicat.
— Atunci de ce te-ai mai căsătorit cu mine?
Întrebarea m-a lovit.
— Ce legătură are căsătoria noastră cu apartamentul?
— Are legătură cu faptul că ar trebui să construim ceva împreună.
— Putem construi fără să vând ceea ce am.
A început să se plimbe prin bucătărie.
— Exact ce ți-a băgat Andreea în cap.
— Nu o amesteca pe fata mea.
— Ea s-a băgat singură între noi!
Vocea lui devenise alta.
Nu țipa.
Dar dispăruse omul care îmi aducea pâine caldă și îmi spunea că nu vrea nimic de la mine.
— Sorin, apartamentul rămâne așa cum este.
S-a uitat lung la mine.
— Atunci și eu o să știu ce loc am în căsnicia asta.
A ieșit și a trântit ușa dormitorului.
În noaptea aceea am dormit pe canapea.
Dimineața nu m-am dus la Andreea.
Nu voiam să fug de la un om la altul și să întreb cine are dreptate în propria mea viață.
Am mers singură la un avocat.
I-am povestit totul: apartamentul, datoriile lui Sorin, împrumutul de patru mii de lei, propunerea de credit și discuțiile lui despre drepturile dobândite prin căsătorie.
Am vrut să știu exact ce putea și ce nu putea face.
Am ieșit de acolo mai liniștită în privința apartamentului, dar mult mai neliniștită în privința soțului meu.
Pentru că problema nu mai era ce putea obține legal.
Problema era cât de mult încercase să afle înainte să-mi spună mie.
În următoarele zile am început să ascult.
Nu să-l urmăresc.
Să ascult.
Și am observat cât de des conversațiile noastre ajungeau la bani.
— Cât ai în depozitul acela?
— De ce mai ții economiile separat?
— Dacă pățești ceva, eu cum mă descurc?
— De ce nu-mi faci măcar mutația aici?
La ultima întrebare i-am răspuns:
— Pentru moment, nu.
A izbucnit.
— Sunt soțul tău sau chiriașul tău?
— Ești soțul meu.
— Atunci comportă-te ca și cum ai avea încredere în mine!
Am simțit ceva rece în stomac.
Era exact mecanismul pe care refuzasem să-l văd înainte de căsătorie.
Orice limită financiară devenea, pentru el, o dovadă că nu-l iubesc.
În seara aceea am sunat-o pe Andreea.
Nu răspunsese.
Am sunat a doua zi.
Nimic.
A treia zi i-am scris:
„Nu te sun ca să-mi spui că ai avut dreptate. Vreau doar să vorbim când vei putea.”
M-a sunat după aproape o oră.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit.
A tăcut.
Mă așteptam la „Ți-am spus eu”.
Nu a venit.
— Mamă, ce vrei să faci?
Am închis ochii.
Era prima dată când mă întreba asta.
— Vreau să aflu dacă m-am căsătorit cu un om care mă iubește sau cu un om care aștepta să poată negocia ce este al meu.
— Atunci află. Dar nu-i da nimic până nu afli.
Asta am făcut.
Două săptămâni mai târziu, Sorin a venit din nou cu propunerea apartamentului.
De data aceasta avea calculele făcute.
Preț estimativ.
Avans.
Credit.
Un apartament cu trei camere pe care îl văzuse deja.
— Am putea merge mâine să-l vedem.
Am răsfoit foile.
— Tu când ai fost?
— Unde?
— La apartamentul acesta.
A tăcut.
— Săptămâna trecută.
— Singur?
— Cu un prieten.
— Ai discutat și cu banca?
Nu mi-a răspuns imediat.
Atunci am știut.
Am pus foile pe masă.
— Nu vând.
— Iar începem?
— Nu. Acum terminăm.
A râs nervos.
— Pentru un apartament îți distrugi căsnicia?
— Nu pentru apartament.
M-am ridicat.
— Pentru faptul că înainte de căsătorie m-ai întrebat ce drepturi ai asupra lui. După căsătorie ai vrut să-l vând. Apoi ai găsit alt apartament și ai discutat despre finanțare fără mine.
— Încercam să fac ceva pentru noi!
— Atunci de ce „pentru noi” începe de fiecare dată cu ceea ce trebuie să pun eu?
A tăcut.
Pentru prima dată nu mai avea replica pregătită.
Apoi s-a înfuriat.
Mi-a spus că sunt zgârcită.
Că Andreea îmi distrusese mintea.
Că îl umilesc ținându-l într-un apartament în care nu are nimic.
Și, în cele din urmă, a spus:
— Eu nu pot trăi așa.
M-am uitat la el.
— Nici eu.
Nu și-a făcut bagajele în seara aceea.
Nici eu nu i le-am făcut.
Nu voiam o scenă în care să câștige cine strigă mai tare.
În zilele următoare am cerut sfatul avocatului și am făcut fiecare pas corect, fără improvizații.
Când Sorin a înțeles că nu voi vinde apartamentul, nu voi lua credit pentru el și nu voi amesteca economiile mele cu datoriile lui, relația noastră s-a schimbat complet.
Nu mai era vorba despre iubire.
Era vorba despre ceea ce refuzam să-i dau.
La mai puțin de trei luni de la cununie, ne-am despărțit.
Divorțul a durut.
Dar cel mai greu a fost telefonul către Andreea.
— Ai avut dreptate, i-am spus.
— Nu despre asta vreau să vorbim.
Am început să plâng.
— Te-am alungat când încercai să mă protejezi.
— Și eu am greșit, mamă. Am încercat să-ți conduc viața fiindcă mi-era frică.
A venit la mine în weekend.
Nu ne-am îmbrățișat în ușă ca într-un film.
Am băut cafea.
Am vorbit.
Ne-am certat puțin.
Am plâns amândouă.
Și am început de acolo.
După câteva luni, într-o seară, am intrat singură în apartament după serviciu.
Mi-am lăsat geanta în hol și am aprins lumina.
Era liniște.
Aceeași liniște de care fugisem atât de tare încât aproape acceptasem să plătesc orice numai să nu o mai aud.
Mi-am făcut un ceai și m-am așezat lângă fereastră.
Telefonul a vibrat.
Era Andreea.
„Mâine venim cu cel mic. Fac eu prăjitura.”
Am zâmbit.
Atunci am înțeles ceva ce mi-aș fi dorit să înțeleg mai devreme.
Singurătatea nu fusese niciodată cel mai mare pericol pentru mine.
Frica de singurătate fusese.