Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ionuț și-a trecut palma peste față.
„Da.”
Atât.
Un singur cuvânt.
„Când?”
„Acum vreo două săptămâni.”
„Și când aveai de gând să-mi spui?”
„Nu am stabilit că rămâne definitiv.”
Elisabeta a intervenit:
„Mi-ai spus că nu mă grăbește nimeni.”
„Mamă…”
„Ce? Acum te răzgândești pentru că face ea scandal?”
Am pus plicul pe masă.
„De ce nu vă întoarceți în apartamentul dumneavoastră?”
Elisabeta m-a privit câteva secunde.
„Pentru că l-am dat în chirie.”
Am crezut că n-am auzit bine.
„Ce ați făcut?”
„L-am închiriat.”
M-am întors spre Ionuț.
De data aceasta, expresia lui mi-a spus că nici el nu știa.
„Tu știai?”
„Nu.”
Elisabeta a ridicat din umeri.
„Stătea gol. Ce rost avea?”
„Unde intenționați să locuiți?”
„Aici.”
A spus-o de parcă era evident.
M-am uitat la Ionuț.
„Mama ta și-a închiriat apartamentul pentru că tu i-ai spus că poate rămâne aici cât vrea.”
„Nu știam că îl închiriază.”
„Dar i-ai spus că poate rămâne.”
„Pentru o perioadă.”
„Fără să mă întrebi.”
„Știam ce o să spui.”
Replica aceea a făcut mai mult decât toate explicațiile.
„Deci ai știut că nu sunt de acord și ai hotărât să nu-mi mai ceri acordul.”
„Nu am spus asta.”
„Exact asta ai făcut.”
Elisabeta a împins scaunul și s-a așezat.
„Ajunge. Nu mă dă nimeni afară ca pe un câine.”
„Nu v-a dat nimeni afară până acum.”
„Dar asta vrei.”
„Vreau să-mi conduc familia fără să-mi fie luați banii din sertar și fără să fiu anulată în fața copiilor mei.”
„Copiii aceia sunt și nepoții mei.”
„Dar nu sunteți mama lor.”
Chipul ei s-a schimbat.
„Dacă ai fi fost o mamă atât de grozavă, n-ar fi trebuit să fac eu jumătate din lucrurile pe care le fac.”
Ionuț a ridicat vocea:
„Mamă, gata.”
Elisabeta s-a întors spre el.
„Acum îmi spui mie gata?”
Apoi a început.
Că îl crescuse singură după divorț.
Că muncise două servicii.
Că îi dăduse bani când se căsătorise.
Că îl ajutase când se născuseră copiii.
Fiecare lucru bun pe care îl făcuse vreodată devenise, dintr-odată, o factură.
„Eu am pus bani și la avansul apartamentului”, a spus ea. „Sau ai uitat?”
Nu uitasem.
Ne împrumutase cincisprezece mii de lei la începutul căsniciei.
Îi restituiserăm integral în următorii doi ani.
„I-am dat înapoi.”
„Nu despre bani este vorba.”
„Ba exact despre bani vorbiți.”
Ionuț a încercat să mă oprească.
„Ioana, hai să ne calmăm.”
M-am uitat la el.
„Nu. Acum alegi.”
A pălit.
„Nu-mi cere asta.”
„Nu-ți cer să alegi între mama ta și mine. Îți cer să alegi dacă deciziile din căsnicia noastră se iau cu mine sau cu mama ta.”
Elisabeta s-a ridicat.
„Dacă plec eu din casa asta, să nu mă mai cauți vreodată.”
Ionuț a închis ochii.
Și atunci am înțeles de ce nu îi pusese niciodată limite.
Îi era frică de exact momentul acesta.
Am mers în dormitor.
Ionuț a venit după mine.
„Ce faci?”
Am scos două genți.
„Ioana, nu.”
„Copiii și cu mine mergem câteva zile la părinții mei.”
„Nu-i băga pe ei în asta.”
M-am întors spre el.
„Tocmai pentru ei plec. Mara a început să creadă că bunica ei are mai multă autoritate decât mama ei.”
„Pot să vorbesc cu mama.”
„Ai avut cinci luni.”
„Și ce vrei să fac acum? S-o arunc în stradă?”
„Are un apartament.”
„Pe care l-a închiriat.”
„A fost alegerea ei.”
Ionuț n-a mai spus nimic.
Am luat copiii și am plecat.
Nu i-am cerut Elisabetei să-și strângă lucrurile.
Nu i-am dat ultimatum.
Pentru prima dată, problema rămânea în mâinile omului care o crease.
În prima seară, Ionuț m-a sunat de șapte ori.
Nu am răspuns.
A doua zi mi-a trimis:
„Trebuie să vorbim.”
I-am răspuns:
„După ce hotărăști ce înseamnă «casa noastră».”
În apartament, lucrurile nu s-au liniștit.
Au devenit mai rele.
Elisabeta a presupus că plecarea mea însemna că ea câștigase.
A mutat lucrurile din camera copiilor.
A început să-i spună lui Ionuț că ar trebui să schimbe mobila din sufragerie.
Apoi i-a cerut să-i facă loc într-unul dintre dulapurile noastre.
În a treia seară, Ionuț a găsit pe masă contractul de închiriere al apartamentului ei.
Un an.
Nu două luni.
Nu până se termina renovarea.
Un an.
A sunat-o pe mama lui.
„Tu știai de la început că nu te mai întorci?”
Elisabeta n-a negat.
„M-am săturat să stau singură.”
„Atunci trebuia să-mi spui.”
„Și ce făceai? O întrebai pe Ioana?”
„Da.”
„Exact. Și ea spunea nu.”
Ionuț a rămas tăcut.
Mama lui folosise exact logica lui.
El nu mă întrebase pentru că se temea că voi spune nu.
Ea nu-l întrebase despre închirierea apartamentului pentru că se temea că el va spune nu.
În sfârșit, simțea pe propria piele ce făcuse.
În seara aceea, m-a sunat.
Am răspuns.
„Am greșit”, a spus.
„Știu.”
„Nu doar că am lăsat-o să stea. Am hotărât în locul tău pentru că era mai simplu pentru mine.”
Am tăcut.
„I-am spus că trebuie să plece.”
„Și?”
„Refuză.”
Acolo începea, de fapt, partea pe care Ionuț o evitase toată viața.
În următoarele două zile, Elisabeta a plâns, l-a acuzat că o abandonează și a sunat rudele.
O mătușă m-a sunat să-mi spună că „o mamă rămâne mamă”.
Am închis conversația repede.
Dar Ionuț nu m-a mai folosit drept scuză.
Când Elisabeta i-a spus:
„Soția ta mă dă afară”,
el a răspuns:
„Nu. Eu îți spun să pleci. Eu te-am lăsat să crezi că poți rămâne fără acordul Ioanei și eu repar asta.”
Pentru prima dată, Elisabeta nu mai avea unde să împingă vina.
A trebuit să rezilieze contractul apartamentului ei, pierzând o parte din banii încasați și garanția prevăzută în înțelegerea cu chiriașii.
Până atunci a stat câteva zile la sora ei.
Nu i-a convenit.
Dar nici strada nu era.
La o săptămână după plecarea mea, Ionuț a venit la părinții mei.
Nu mi-a spus că „totul s-a rezolvat”.
Nu mi-a cerut să mă întorc.
Mi-a întins doar cheia Elisabetei.
„Nu o mai are.”
Apoi a pus pe masă opt sute de lei.
„Și banii Marei.”
M-am uitat la el.
„Asta nu repară tot.”
„Știu.”
Era prima dată când nu încerca să închidă problema repede.
M-am întors acasă cu copiii două zile mai târziu.
Nu pentru că Elisabeta plecase.
Ci pentru că Ionuț făcuse în sfârșit lucrul pe care îl evitase ani întregi: îi spusese mamei lui „nu” și suportase tot ce venise după.
Când am deschis sertarul din bucătărie, plicul pentru ochelarii Marei era din nou acolo.
Nu l-am mai ascuns.
Nu mai era nevoie.
Pentru că problema nu fusese niciodată sertarul.
Problema fusese cine credea că are dreptul să-l deschidă.