Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „De unde aveai toate informațiile?”
Margareta și-a strâns buzele.
„De la fiul meu.”
Am simțit că problema tocmai se mărise.
L-am sunat imediat.
Era deja îmbrăcat și urma să plece spre restaurant.
„Trebuie să vii mai devreme.”
„S-a întâmplat ceva?”
„Da.”
„Mara e bine?”
„Mara încă nu știe.”
A ajuns în mai puțin de douăzeci de minute.
Când i-am arătat meniurile, s-a uitat la mama lui.
„Ce-ai făcut?”
Margareta a ridicat din umeri.
„Am rezolvat niște lucruri pe care voi nu le-ați gândit suficient.”
„Ai schimbat meniul?”
„Pentru familia noastră.”
„Și tortul?”
„Tortul era o glumă.”
Fața lui s-a schimbat.
„Mamă, Mara a ales tortul ăla.”
„Și tu ai fost de acord cu el doar ca să nu vă certați.”
„De unde știi tu de ce am fost eu de acord?”
Margareta a tăcut.
M-am uitat la el.
„Cum a avut toate datele?”
Și atunci el și-a coborât privirea.
„I le-am trimis eu.”
Am simțit că-mi vine să izbucnesc.
„De ce?”
„Acum vreo lună. A zis că vrea să ajute dacă apare vreo problemă în ziua nunții. I-am trimis programul și contactele.”
„Inclusiv restaurantul și cofetăria?”
„Da.”
Margareta a intervenit:
„Și foarte bine a făcut.”
Fiul ei s-a întors spre ea.
„Ți le-am dat ca să ne ajuți. Nu ca să schimbi ce am comandat.”
„Dacă mă întrebați de la început, nu ajungeam aici.”
„Nu trebuia să te întrebăm.”
A fost prima dată când am văzut-o pe Margareta realmente surprinsă.
„Cum adică?”
„Pentru că este nunta noastră.”
Am sunat-o pe Mara.
Nu voiam să intre în sală și să descopere singură.
Când i-am spus, a rămas tăcută.
„Și tortul?”
„Și tortul.”
A urmat iar liniște.
Mă așteptam să plângă.
N-a plâns.
„Ce mai poate fi reparat?”
Atât.
Coordonatoarea a vorbit cu bucătăria.
O parte din meniul inițial putea fi refăcut.
Nu tot.
Unele preparate erau deja în lucru, altele necesitau ingrediente care nu mai existau în cantitatea necesară.
Iar schimbările de ultim moment costau.
Tortul ales de Mara nu mai putea fi livrat.
Comanda fusese anulată suficient de devreme încât cofetăria să accepte altă lucrare.
Rămânea tortul comandat de Margareta.
„Atunci reparăm ce se poate”, a spus Mara.
Margareta a auzit.
„Eu nu plătesc diferența.”
Mara s-a întors spre ea.
Era deja îmbrăcată în rochia de mireasă.
„Nu ți-am cerut.”
„Eu am plătit deja în plus pentru meniul corect.”
„Meniul pe care l-ai ales tu.”
„Pentru invitați!”
„Pentru invitații tăi.”
„Jumătate din sala asta este familia noastră!”
Mara a privit-o câteva secunde.
„Și cealaltă jumătate?”
Margareta s-a întors spre fiul ei.
„Spune-i și tu. Nu poți să stai acolo și să mă lași să fiu tratată ca o străină.”
El a inspirat adânc.
„Mamă, oprește-te.”
„Poftim?”
„Ai schimbat nunta noastră fără să ne întrebi.”
„Eu încerc să vă salvez de la o rușine.”
„Nu.”
Vocea lui era calmă.
„Încerci să obții ce vrei pentru că ai crezut că, în ziua nunții, n-o să avem curaj să te contrazicem.”
Margareta s-a albit.
„Dacă asta crezi despre mine, atunci nu am ce căuta aici.”
Nimeni n-a răspuns.
A așteptat.
Probabil se aștepta ca fiul ei să vină după ea.
N-a venit.
„Foarte bine”, a spus. „Atunci plec.”
S-a întors spre rudele ei care începuseră să sosească.
Și n-a plecat imediat.
A început să le povestească.
Că familia miresei o umilise.
Că ea contribuise financiar.
Că încercase doar să se asigure că rudele lor primesc mâncare decentă.
Că acum era tratată „ca un invitat oarecare”.
În mai puțin de jumătate de oră, ceea ce trebuia să fie pregătirea liniștită a nunții devenise un conflict între două grupuri de oameni.
O mătușă de-a mirelui a venit la Mara.
„Chiar o lași pe mama lui să plece de la nunta propriului copil pentru un meniu?”
Mara a răspuns:
„Nu eu o fac să plece.”
„Dar poți s-o oprești.”
„Cum?”
Femeia n-a răspuns.
Pentru că răspunsul era evident.
Mara trebuia să cedeze.
Și nu a făcut-o.
Mirele a plătit împreună cu noi diferența pentru tot ce restaurantul mai putea recupera din meniul inițial.
Nu pentru că era vina Marei.
Ci pentru că el fusese cel care îi oferise mamei sale acces la toate informațiile.
„Partea asta e a mea”, i-a spus Marei.
„Eu i-am deschis ușa.”
Margareta a plecat înainte să înceapă masa.
Aproximativ douăzeci de rude au plecat împreună cu ea.
Când invitații s-au așezat, locurile goale se vedeau.
Nu puteai să te prefaci că nu se întâmplase nimic.
Și nici nu s-a reparat totul miraculos.
Două dintre felurile de mâncare au rămas cele comandate de Margareta.
Tortul Marei nu a venit.
La miezul nopții s-a tăiat tortul ales de soacră.
Mara s-a uitat la el și a râs pentru prima dată în multe ore.
„Măcar e mare.”
Au dansat.
Au făcut fotografii.
Au avut și momente frumoase.
Dar nunta nu a fost cea pe care o planificaseră.
Iar asta nu putea fi schimbat.
Margareta nu și-a cerut scuze după eveniment.
Trei zile mai târziu i-a trimis fiului ei un mesaj:
„Când o să vă maturizați, o să înțelegeți că am vrut binele vostru.”
El n-a răspuns.
Au trecut câteva luni până să reia legătura cu ea.
Dar ceva se schimbase.
Nu-i mai trimitea rezervări.
Nu-i mai dădea contactele furnizorilor.
Nu-i mai cerea să „ajute” cu lucruri care aparțineau cuplului.
Iar când Margareta încerca să decidă ceva pentru ei, răspunsul lui era același:
„Întreabă-ne înainte.”
Costurile suplimentare de la nuntă nu le-au recuperat.
Nici ziua exact așa cum o planificaseră.
La câteva zile după eveniment, m-am dus la Mara.
A deschis frigiderul să scoată laptele pentru cafea.
Pe unul dintre rafturi era o cutie.
Înăuntru rămăsese o bucată mare din tortul comandat de Margareta.
Mara s-a uitat la ea.
„Știi ce e cel mai stupid?”
„Ce?”
A luat cutia.
„Nici măcar nu-mi place tortul ăsta.”
„Știu.”
A închis capacul și l-a aruncat.
Apoi și-a făcut cafeaua.