Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Tu și mama ta.”
„Da.”
„Ați evaluat apartamentul meu.”
„Orientativ.”
Am râs.
„Există și evaluări sentimentale, Călin?”
„Nu mai face asta.”
„Ce fac?”
„Transformi totul într-o trădare.”
„Ai intrat în casa pe care am moștenit-o de la tata cu un om care trebuia să-ți spună cât valorează și nu mi-ai spus.”
„Pentru că știam că n-o să fii de acord nici măcar să discutăm.”
„Exact. Și soluția ta a fost să faci primul pas fără mine.”
Călin a ridicat vocea.
„Nu am vândut nimic!”
„Pentru că nu poți.”
„Nici n-aș fi făcut-o!”
„Atunci pentru ce aveai nevoie de evaluare?”
A urmat iar tăcerea.
De data asta n-am lăsat-o să-l salveze.
„Ce altceva ați făcut?”
„Nimic.”
„Călin.”
„Am văzut niște apartamente.”
Am simțit că mi se taie respirația.
„Cine?”
„Eu și mama.”
„Unde?”
Mi-a spus zona.
La zece minute de Mariana.
„Ați fost la vizionări?”
„Două.”
„Și eu când trebuia să apar în planul ăsta?”
„După ce găseam ceva care merita.”
M-am uitat la omul cu care eram căsătorită.
Nu mai era vorba despre o sugestie.
Ei căutaseră locuința.
Făcuseră calculele.
Evaluaseră proprietatea mea.
Iar mie urma să-mi prezinte rezultatul.
„Ați găsit?”
Călin a ezitat.
„Unul ne-a plăcut.”
„Nouă?”
„Știi ce vreau să spun.”
„Nu. Tocmai descopăr că nu știu.”
Era un apartament cu trei camere într-un bloc nou.
Mariana urma să contribuie și ea cu o sumă.
Restul avansului trebuia să vină din vânzarea apartamentului meu.
Iar diferența, dintr-un credit pe care urma să-l plătim noi.
„Deci mama ta pune niște bani, eu îmi vând apartamentul, iar voi doi alegeți unde locuiesc.”
„Nu e așa.”
„Spune-mi ce parte am greșit.”
„Facem o familie, Ilinca! Vrem un copil. Tu ai spus că vrei un copil.”
„Nu folosi copilul pe care încă nici nu-l avem ca să-mi explici de ce ai intrat pe ascuns în apartamentul tatei.”
A doua zi a venit Mariana.
N-o chemasem eu.
„Trebuie să terminăm circul ăsta”, a spus.
Apoi mi-a explicat că ea contribuia cu bani și era normal să aibă un cuvânt de spus.
„Eu nu v-am cerut bani.”
„Dar când o să ai copil o să-mi ceri ajutor.”
„Asta nu vă dă dreptul asupra apartamentului meu.”
Mariana s-a uitat la mine lung.
„Ilinca, dacă intri într-o căsnicie păstrând permanent un loc unde să fugi, poate problema este că n-ai intrat niciodată cu totul în căsnicia asta.”
M-am uitat la Călin.
Așteptam să-i spună că întrecuse măsura.
N-a făcut-o.
În schimb, a spus:
„Și eu m-am întrebat asta.”
Atunci am înțeles că nu aveam de convins doi oameni.
Ei se convinseseră deja unul pe altul.
Următoarele zile au fost un război rece.
Călin îmi trimitea anunțuri cu apartamente.
Mariana îi trimitea lui calcule.
Eu spuneam nu.
El îmi explica din nou.
Eu spuneam iar nu.
Până într-o seară când Călin și-a pierdut răbdarea.
„Ce vrei să fac? Să trăim toată viața în chirie în timp ce tu ții două camere goale ca poliță de asigurare împotriva mea?”
M-am uitat la el.
„Până săptămâna trecută nu era împotriva ta.”
„Și acum?”
„Acum încep să înțeleg de ce am nevoie de ea.”
În noaptea aceea am dormit în sufragerie.
Dimineața următoare mi-am făcut valiza.
Călin m-a găsit împachetând.
„Ce faci?”
„Plec.”
„Unde?”
„În apartamentul meu.”
„Deci exact asta voiai. O ieșire.”
Am închis fermoarul.
„Nu. Dar voi doi tocmai mi-ați demonstrat cât de bine este că există.”
Apartamentul era rece când am intrat.
Mirosea a închis.
Am deschis geamurile.
Pe masa tatălui meu era încă o urmă mică de cerneală pe care o făcusem eu în liceu.
Am trecut degetul peste ea și atunci am început să plâng.
Nu pentru apartament.
Pentru că îmi dădeam seama cât de aproape fusesem să las doi oameni să mă convingă că siguranța mea era o dovadă că nu-mi iubesc suficient familia.
Călin m-a sunat.
Mariana mi-a scris.
O mătușă de-a lui mi-a trimis un mesaj despre sacrificiile necesare într-o căsnicie.
N-am răspuns.
După aproape două săptămâni, Călin a venit la ușă.
Fără mama lui.
„Am renunțat la apartamentul pe care îl văzusem.”
„Bine.”
„Putem căuta altul.”
Am rămas cu mâna pe ușă.
„Tot n-ai înțeles.”
„Ba am înțeles. Nu vrei lângă mama.”
„Nu despre zonă este vorba.”
„Atunci ce vrei de la mine?”
„Să accepți că apartamentul acesta este al meu și că nu va fi vândut.”
A tăcut.
„Pentru totdeauna?”
Întrebarea lui mi-a dat răspunsul de care aveam nevoie.
„Vezi? Ai venit aici să mă recuperezi și tot despre apartament discutăm.”
„Pentru că nu putem avea o căsnicie în care unul dintre noi ține o proprietate separată ca rezervă.”
„Ba putem. Tu doar nu vrei.”
„Eu cred că într-o familie sănătoasă totul se construiește împreună.”
„Și eu.”
Pentru o secundă a părut că ne înțeleseserăm.
Apoi am continuat:
„Dar împreună înseamnă că mă întrebi înainte să intri aici cu un agent. Înseamnă că nu alegi locuințe cu mama ta și apoi vii să-mi explici mie de ce trebuie să le plătesc cu moștenirea mea.”
„N-am vrut să-ți fac rău.”
„Știu.”
Și chiar îl credeam.
Asta era poate partea cea mai tristă.
Călin nu se vedea pe el însuși ca pe un om care încerca să-mi ia ceva.
Se vedea ca pe un soț care știa ce era mai bine pentru familia lui.
Doar că în familia aceea vocea mea venea după a lui și după a Marianei.
Am depus actele de separare o lună mai târziu.
Mi-a tremurat mâna când am semnat.
Îl iubisem.
Poate încă îl iubeam.
Dar dragostea nu schimba ceea ce se întâmplase.
Într-o seară, după ce am terminat de aranjat câteva lucruri prin apartament, m-am așezat la masa veche din sufragerie.
Aceeași masă la care îmi făceam temele când tata era în viață.
Pe margine se vedea încă zgârietura făcută de mine când aveam paisprezece ani și încercasem să tai un carton fără să pun nimic dedesubt.
Tata se supărase atunci.
După aceea râseserăm amândoi.
Am pus cana de ceai peste zgârietură.
Pentru prima dată după multe săptămâni, telefonul nu suna.
Nu era nimeni care să-mi explice ce ar trebui să fac cu apartamentul.
Și nu mai trebuia să conving pe nimeni că aveam dreptul să rămână al meu.