Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 N-am sunat-o pe Aurelia.
L-am sunat pe Cătălin.
„A fost făcută o sesizare despre Mara.”
A tăcut.
„Ce sesizare?”
I-am spus.
„Că o neglijez. Că n-o hrănesc. Că avem scandaluri violente în casă.”
„Ce?”
„Cine știe lucrurile care se întâmplă în casa aia, Cătălin?”
N-a răspuns.
„Alina, nu putem acuza fără să știm.”
Propoziția aia m-a durut mai mult decât mă așteptam.
„Serios?”
„N-am spus că nu te cred.”
„Dar?”
„Am spus doar că nu știm.”
„Eu știu că nu-mi las copilul flămând.”
„Normal că știu și eu.”
„Atunci ce anume nu știm?”
A rămas tăcut.
Când am ajuns acasă, Aurelia era în bucătărie.
„Ai pățit ceva? Ești albă la față.”
M-am uitat la ea.
„A sunat DGASPC.”
Pentru o fracțiune de secundă i s-a schimbat expresia.
Apoi și-a continuat treaba.
„Și ce vor?”
„Cineva a spus că-mi neglijez copilul.”
„Doamne ferește.”
Atât.
N-am acuzat-o.
Nu încă.
În zilele următoare au fost făcute verificările necesare și am răspuns întrebărilor care ni s-au pus.
Pentru mine, fiecare întrebare era o umilință.
Ce mănâncă Mara?
Cine o duce la școală?
Cum sunt relațiile în familie?
Există certuri?
Mara a spus adevărul.
Că mănâncă.
Că merge la școală.
Că eu am grijă de ea.
Dar și că Aurelia țipă.
Că îi spune că trebuie să merite să stea acolo.
Că îi este frică să nu greșească.
Nu i-am spus ce să răspundă.
Nici n-a fost nevoie.
După discuții și verificări, acuzațiile grave din sesizare nu s-au confirmat.
Ar fi trebuit să mă simt ușurată.
Nu m-am simțit.
Pentru că trebuia să mă întorc în aceeași casă.
În seara aceea, Aurelia era neobișnuit de liniștită.
Cătălin a întrebat-o direct:
„Mamă, tu ai făcut sesizarea?”
A ridicat sprâncenele.
„Eu?”
„Da.”
„De ce aș face așa ceva?”
„Pentru că de când ți-am spus să o lași pe Mara în pace, nu mai faci decât să vorbești împotriva Alinei.”
Aurelia și-a pus mâna pe piept.
„Deci acum sunt și turnătoare?”
„Răspunde.”
„Nu.”
M-am uitat la ea.
Nu puteam demonstra nimic.
Asta era partea cea mai rea.
În următoarele zile a început să folosească tocmai sesizarea împotriva mea.
„Poate dacă au ajuns să vă verifice, ar trebui să vă întrebați și voi de ce.”
„Aurelia, sesizarea nu s-a confirmat.”
„Eu n-am spus că s-a confirmat.”
Altădată, când Mara n-a vrut să termine cina, a murmurat:
„Și după aia spunem că mănâncă trei mese pe zi.”
Am ridicat imediat capul.
„Ce ai spus?”
„Nimic.”
Cătălin era lângă mine.
O privise și el.
Mai târziu mi-a spus:
„Încep să cred că ai dreptate.”
„Începi?”
A coborât ochii.
„Știu.”
Dar dovada a venit chiar de la Aurelia.
Două seri mai târziu ne certam din nou.
Ea susținea că Mara nu respectă casa. Eu îi spuneam să nu se mai ocupe de copil.
La un moment dat, Aurelia a izbucnit:
„Normal că fata a spus că îi e frică de mine dacă ați învățat-o ce să spună când au întrebat-o de aragaz!”
S-a făcut liniște.
M-am uitat la Cătălin.
El la ea.
Eu nu-i spusesem niciodată Aureliei că fusese menționat episodul cu aragazul în discuția despre Mara.
„De unde știi?”
Aurelia a încremenit.
„Ce?”
Cătălin s-a apropiat.
„De unde știi că s-a vorbit despre aragaz?”
„Probabil mi-ai spus tu.”
„Nu ți-am spus.”
„Atunci Alina.”
„Nici eu.”
Aurelia și-a strâns buzele.
Cătălin a întrebat din nou:
„Tu ai sunat?”
De data asta n-a mai negat.
„Da.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Ai spus că-mi las copilul flămând?”
„Am spus ce trebuia ca să vină cineva să vadă ce se întâmplă.”
„Ai mințit.”
„Am exagerat.”
„Ai mințit.”
A ridicat vocea.
„Da! Pentru că de când ați venit aici casa mea a devenit un circ! Copilul nu ascultă, ea îmi vorbește de parcă sunt o străină, iar tu ai ajuns să-mi spui mie să tac în propria casă!”
Cătălin se uita la ea fără să clipească.
„Ai făcut o sesizare împotriva soției mele.”
„Am încercat să protejez copilul.”
„De cine?”
A arătat spre mine.
„De ea.”
Atunci am înțeles că nu avea niciun regret.
Dacă ar fi putut întoarce timpul, ar fi făcut-o din nou.
M-am dus în cameră și am scos valizele.
Cătălin a venit după mine.
„Ce faci?”
„Plec.”
„Alina…”
„Cu Mara. În seara asta, dacă găsesc unde. Mâine, dacă nu.”
„Și eu?”
M-am întors spre el.
„Tu hotărăști.”
„Nu mă pune să aleg.”
„Nu eu te-am pus. Mama ta a făcut-o în clipa în care a încercat să mă transforme într-o mamă abuzivă ca să mă controleze.”
Nu mai aveam bani suficienți pentru o chirie nouă.
Asta era realitatea.
În primele două nopți am stat cu Mara la o colegă de serviciu.
Cătălin a rămas la mama lui.
Nu pentru că o alesese.
Pentru că trebuia să găsească o ieșire.
Dar pentru mine au fost cele mai lungi două nopți din căsnicia noastră.
În a treia zi m-a sunat.
„Am găsit o garsonieră.”
„Cu ce bani?”
A tăcut puțin.
„Am vândut motocicleta.”
Motocicleta aia era singurul lucru scump pe care și-l cumpărase vreodată pentru el.
O luase înainte să ne căsătorim și vorbea de ani întregi că n-o vinde.
„Cătălin…”
„Am pierdut destul timp încercând să nu pierd nimic.”
Cu banii aceia am plătit garanția, prima lună și mutarea.
Garsoniera era mică.
Etajul patru.
Fără lift.
Bucătăria era atât de îngustă încât dacă deschideai frigiderul nu mai trecea nimeni.
Dar era a noastră cât timp plăteam chiria.
Când Cătălin s-a întors la Aurelia să-și ia ultimele lucruri, am mers și eu.
Nu voiam s-o las pe Mara acolo.
Aurelia stătea în hol.
„Deci chiar pleci.”
„Da”, a spus el.
„Pentru ea.”
Cătălin a ridicat geanta.
„Pentru familia mea.”
Aurelia a arătat spre mine.
„Ea este nevasta ta. Copilul ăla nici măcar nu este al tău.”
Am văzut cum Cătălin s-a oprit.
Mara auzise.
Era lângă mine.
I-am pus mâna pe umăr.
Cătălin s-a întors spre mama lui.
„Să nu mai spui niciodată asta.”
„Dar e adevărul.”
„Adevărul este că eu am crescut-o de când avea patru ani.”
„Sângele nu se schimbă.”
„Nu. Dar familia nu se termină la sânge.”
Aurelia a râs amar.
„Atunci rămâi. Lasă-le să plece dacă nu le convine casa mea. Tu ești copilul meu.”
Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic.
Apoi Cătălin și-a pus geanta pe umăr.
„Nu există «ele», mamă. Sunt soția și copilul meu.”
Și a ieșit.
Primele luni au fost grele.
Foarte grele.
Cătălin lua lucrări suplimentare când putea. Eu mai făceam contabilitatea pentru două mici firme seara.
Uneori număram banii înainte de cumpărături.
Dar Mara s-a schimbat.
A început iar să cânte prin casă.
Își lăsa caietele pe birou.
Dormea fără să se trezească la fiecare zgomot.
Într-o seară am intrat în bucătărie după cină.
Pe masă era cana ei.
Mara s-a întors din hol, a văzut-o și s-a oprit.
Pentru o secundă i-am văzut vechea teamă pe față.
S-a repezit spre masă.
„Am uitat-o!”
Am pus mâna pe cană înaintea ei.
„Mara.”
S-a uitat la mine.
„Las-o.”
„Dar…”
„O strângem mai târziu.”
A rămas nemișcată o clipă.
Apoi a zâmbit.
Și s-a dus în camera ei.