Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai n-a ridicat ochii.
Asta mi-a fost suficient.
„E adevărat?”
„Irina, lasă-mă să-ți explic.”
„Nu te-am întrebat dacă poți să-mi explici. Te-am întrebat dacă e adevărat.”
Doina și-a luat cana între palme.
„Normal că e adevărat. Ce credeai, că după spital mă trimite înapoi singură?”
M-am uitat la Mihai.
„Tu mi-ai spus două săptămâni. Poate o lună.”
„Asta am crezut la început.”
„Și când s-a schimbat?”
Tăcea.
„Când, Mihai?”
„După ce a ieșit din spital.”
Am simțit că mi se răcește fața.
Asta însemna aproape patru luni.
Patru luni în care eu îl întrebam când găsim o soluție.
Patru luni în care el îmi spunea să mai am răbdare.
„Deci tu știai.”
„Nu știam cum să-ți spun.”
Am izbucnit într-un râs scurt.
„N-ai știut cum să-mi spui că ai hotărât cine locuiește permanent în casa noastră?”
Doina a intervenit:
„Este și casa băiatului meu.”
M-am întors spre ea.
„Exact. Și a mea.”
„Eu sunt mama lui.”
„Iar eu sunt soția lui.”
„Mama rămâne mamă.”
„Și copilul meu ce rămâne? Copilul care doarme pe canapea ca dumneavoastră să aveți camera lui?”
Mihai a ridicat mâna.
„Gata. Nu transformați totul într-un război.”
Atunci m-am uitat la el și am înțeles că încă făcea același lucru.
Încerca să stea între noi fără să aleagă nimic.
„Nu există «voi două», Mihai. Există o decizie pe care ai luat-o tu fără mine.”
Doina s-a ridicat.
„Bine. Dacă sunt așa o povară, plec.”
A făcut doi pași spre hol.
Mihai s-a ridicat imediat după ea.
„Mamă, stai.”
Am închis ochii.
Exact asta făcea.
Doina s-a întors spre el.
„Unde să stau, mamă? În apartamentul ăla gol? După ce mi-ai spus să nu-mi mai bat capul cu el?”
Am deschis ochii.
„Ce apartament?”
Mihai a încremenit.
Doina s-a uitat când la mine, când la el.
„Garsoniera mea.”
„Ce e cu ea?”
Nimeni nu răspundea.
Am simțit din nou că există o bucată din poveste pe care numai eu nu o știam.
„Mihai?”
A tras aer în piept.
„Mama voia s-o dea în chirie după externare.”
„Și?”
„I-am spus că poate s-o închirieze. Că oricum rămâne aici.”
Mi-am dus mâna la frunte.
Deci nu numai că îi promisese casa noastră.
O încurajase să renunțe și la alternativa pe care o avea.
„Este închiriată?”
Doina a răspuns:
„Da. Pe un an.”
Acolo conflictul s-a schimbat complet.
Nu mai puteam spune pur și simplu: „Pleacă mâine.”
Mihai construise singur capcana în care ajunseserăm toți.
În următoarele zile casa a devenit aproape imposibilă.
Doina nu mai făcea niciun efort să ascundă resentimentul.
„Nu mai mut nimic, să nu deranjez.”
„Nu mai spun nimic copilului, că n-am voie.”
„Stau în camera mea, că doar asta mi-a mai rămas.”
Iar Mihai încerca să mă convingă să accept situația până se termina contractul.
„Mai sunt opt luni.”
„Opt luni?”
„Ce vrei să fac acum? Să dau chiriașii afară?”
„Vreau să înțelegi că nu poți rezolva minciuna ta cerându-mi mie încă opt luni de răbdare.”
Acolo s-a blocat.
Pentru prima dată, nu mai avea replica „e mama mea”.
Pentru că problema nu mai era mama lui.
Era el.
În aceeași săptămână, Mara s-a trezit iar noaptea și a venit lângă mine.
„Mami, bunica o să stea pentru totdeauna?”
M-am uitat la copilul meu și am știut că nu mai accept nicio amânare.
A doua zi i-am spus lui Mihai:
„Ai făcut promisiunea fără mine. Tu o desfaci.”
A încercat să protesteze.
„Irina, contractul…”
„Nu spun s-o arunci pe mama ta în stradă. Găsește soluția. Dar Mara își primește camera înapoi și noi ne primim casa înapoi. Nu peste opt luni.”
Pentru prima dată, l-am lăsat pe el să ducă greutatea pe care o pusese luni întregi pe mine.
A vorbit cu chiriașii. Nu puteau pleca imediat și nici nu aveau obligația s-o facă.
A căutat altă chirie pentru Doina.
Doina a refuzat primele două apartamente.
Primul era „prea departe”.
Al doilea „prea întunecos”.
La al treilea a spus direct:
„Nu mă mut. Aici am copilul meu.”
Mihai a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi a spus:
„Mamă, și eu am copilul meu.”
Doina s-a uitat la el de parcă o lovise.
„Deci ea a câștigat.”
„Nu e concurs.”
„Ba este. Și ai ales.”
Mihai a dat din cap.
„Da. Am ales să repar ce am stricat eu.”
Nu s-a mutat fericită.
Nici împăcată.
A durat aproape o lună până am găsit o garsonieră decentă la câteva stații de noi. Chiria am plătit-o împreună în primele luni, până s-a eliberat locuința ei.
În ziua mutării, Doina nu mi-a spus aproape nimic.
Când a ajuns la ușă, s-a întors spre Mihai.
„Să nu uiți cine te-a crescut.”
Mihai avea ochii umezi.
„Nu uit. Dar nici Mara n-o să uite cine a protejat-o.”
Doina a plecat fără să răspundă.
În seara aceea, Mara și-a dus singură perna în camera ei.
Și-a aprins veioza.
S-a băgat sub pătură și m-a întrebat:
„Pot să dorm cu lumina asta?”
„Poți.”
„Și nu se supără nimeni?”
M-am așezat lângă ea.
„Nu.”
A zâmbit și s-a întors pe partea cealaltă.
Mai târziu, în bucătărie, Mihai stătea singur la masă.
„Mama nu-mi răspunde la telefon”, mi-a spus.
N-am știut ce să-i răspund.
După câteva secunde a adăugat:
„Simt că am trădat-o.”
M-am uitat la omul cu care eram căsătorită și, de data asta, nu mi-a mai fost milă suficient cât să-i fac durerea mai ușoară.
„Nu”, i-am spus. „Doar ai încetat să ne mai trădezi pe noi.”
Nu mi-a răspuns.
Dar în noaptea aceea, pentru prima dată după patru luni, fiica noastră a dormit în camera ei până dimineață.