Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ai dreptate într-un singur lucru, Beatrice, am spus. Apartamentul lui Artur nu se împarte cu mine la succesiune.
Carla s-a lăsat pe spătar.
— Vezi?
— Pentru că nu mai era al lui când a murit.
Beatrice a rămas cu degetul deasupra calculatorului.
— Ce-ai spus?
— Artur mi-a transmis mie apartamentul acum trei ani. El și-a păstrat dreptul de a locui acolo până la sfârșitul vieții.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Apoi Beatrice a râs.
— Ce prostie mai e și asta?
— Nu este o glumă.
Carla s-a ridicat.
— Tata ți-a dat ție apartamentul?
— Da.
— De ce?
— Asta trebuie să-l întrebi pe el. Eu pot doar să-ți spun ce mi-a spus atunci.
Beatrice s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de perete.
— Nu avea cum să facă așa ceva fără să știu!
— Apartamentul îi aparținea dinaintea căsătoriei voastre. Actul a fost făcut la notar.
— Și tu ai acceptat?
— Da.
Carla se uita la mine de parcă nu mă mai văzuse niciodată.
— De asta îl duceai la doctor.
Am simțit imediat unde mergea.
— Nu.
— De asta îi făceai cumpărăturile. De asta veneai atât de des pe aici.
— Carla…
— Ai stat lângă un bătrân până l-ai convins să-ți dea casa!
— Ajunge! s-a auzit din spatele nostru.
Dorin intrase de pe balcon.
Avea fața schimbată.
S-a uitat la mama lui, apoi la mine.
— Ce se întâmplă?
Beatrice aproape că a strigat:
— Soția ta spune că tatăl tău i-a dat apartamentul!
Dorin m-a privit.
— Elena?
— Este adevărat.
— Când?
— Acum trei ani.
A urmat întrebarea de care mă temusem cel mai mult.
— Și tu știai de trei ani?
— Da.
— Iar mie nu mi-ai spus?
Nu mi-a plăcut felul în care m-a privit.
Dar îl înțelegeam.
— Tatăl tău mi-a cerut să nu spun nimănui cât timp trăiește.
— Eu sunt soțul tău.
— Știu.
— Și ai păstrat un asemenea lucru secret față de mine?
Beatrice s-a repezit imediat:
— Vezi? Nici măcar propriului soț nu i-a spus. Pentru că știa foarte bine ce făcea.
— Nu, am spus. Artur nu voia să petreacă ultimii ani certându-se cu voi din cauza apartamentului.
Carla a izbucnit:
— Cu noi? Tu ești cea care i-a luat casa!
— Nu i-am luat nimic. A locuit acolo până în ultima zi în care a putut sta acasă.
— Pentru că ți-a convenit să aștepți!
Dorin a lovit ușor cu palma în masă.
— Gata!
Toată lumea a tăcut.
S-a uitat la mine.
— Vreau să văd actul.
— Sigur.
— Acum.
M-am dus după copia pe care Artur îmi ceruse s-o păstrez.
Dorin a citit-o de două ori.
Beatrice a încercat să i-o ia.
— Dă-mi și mie!
— Mamă, o să verificăm tot. Nu rezolvăm nimic aici.
— Eu am trăit aproape patruzeci de ani cu tatăl tău și acum aflu că i-a dat casa nurorii mele!
— Știu.
— Nu, nu știi!
Beatrice arăta spre mine.
— Femeia asta a profitat de el.
— Atunci verificați, am spus. Mergeți la avocat. Verificați actul, data, tot ce vreți.
Carla a răspuns imediat:
— Exact asta o să fac.
— Este dreptul tău.
În seara aceea am plecat cu Dorin acasă.
Nu mi-a vorbit aproape tot drumul.
Când am intrat în apartamentul nostru, s-a așezat în bucătărie.
— Nu mă interesează acum cât valorează apartamentul.
Am rămas în picioare.
— Bine.
— Mă interesează că tatăl meu și soția mea au ținut trei ani un secret de mine.
M-am așezat în fața lui.
— Mi-a fost frică să-ți spun.
— De ce?
— Pentru că știam ce o să se întâmple.
— Și ai avut dreptate. Dar tot trebuia să-mi spui.
— I-am promis tatălui tău.
Dorin și-a trecut mâinile peste față.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Nu că ți l-a dat ție. Ci că tata a ajuns să creadă că trebuie să se apere de propria familie.
Nu aveam un răspuns bun pentru asta.
Două zile mai târziu am deschis scrisoarea pe care Artur mi-o lăsase.
Nu era lungă.
Îmi explica de ce luase decizia.
Ani întregi se săturase să audă ce trebuia să vândă, cui trebuia să dea și ce ar trebui să facă alții cu banii lui.
Un pasaj mi-a rămas în minte:
“Nu ți-am dat apartamentul pentru că ești nora mea. Ți l-am dat pentru că ai fost singurul om care a intrat ani întregi în casa mea fără să-mi spună ce ar trebui să vând.”
I-am dat scrisoarea lui Dorin.
A citit-o singur.
N-a spus nimic în seara aceea.
Conflictul cu Beatrice și Carla însă abia începuse.
Carla a mers la avocat și a anunțat toate rudele că urma să conteste actul.
Beatrice mă suna aproape zilnic.
— Renunță tu la apartament și terminăm povestea asta.
— Nu.
— Îți dai seama ce faci familiei?
— Decizia a fost a lui Artur.
— Artur nu era el însuși în ultimii ani.
Asta m-a enervat.
— Atunci verifică exact în ce stare era când a semnat.
A făcut-o.
Au fost verificate actele, data și împrejurările în care fuseseră încheiate. Beatrice și Carla au primit consultanță juridică separat.
Nu a existat momentul spectaculos în care cineva a lovit masa și le-a spus că au pierdut.
Pur și simplu, după ce situația a fost analizată, actul prin care Artur îmi transmisese apartamentul a rămas în picioare.
Restul bunurilor lui au fost tratate separat în cadrul succesiunii, potrivit situației lor juridice.
Carla nu a primit cei aproape 400.000 de lei pe care îi calculase în ziua înmormântării.
Și nu m-a iertat pentru asta.
— Pentru mine nu mai exiști, mi-a spus ultima dată când ne-am întâlnit.
— Îmi pare rău că simți asta.
— Nu, nu-ți pare.
N-am încercat s-o conving.
Beatrice a rămas la fel de furioasă.
Nu a venit după câteva luni să-și ceară iertare.
Nu mi-a spus că înțelesese alegerea soțului ei.
Pentru ea, eu rămăsesem femeia căreia Artur îi dăduse ceva ce trebuia, în opinia ei, să rămână în familie.
Relația noastră practic s-a rupt.
Mai greu a fost cu Dorin.
A avut nevoie de timp ca să accepte faptul că păstrasem secretul.
Și eu a trebuit să accept că promisiunea făcută lui Artur îl rănise pe soțul meu.
Dar am rămas împreună.
Apartamentul nu l-am vândut.
La câteva luni după ce lucrurile s-au lămurit, eu și Dorin am mers să sortăm ultimele obiecte ale tatălui lui.
Într-un sertar din bucătărie am găsit un calculator vechi.
Dorin l-a luat și l-a întors în palmă.
— Mama și Carla împărțiseră deja banii în ziua înmormântării.
— Știu.
S-a uitat spre camera în care crescuse.
Apoi a pus calculatorul înapoi în sertar și l-a închis.