Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru mine este momentul, am spus. Matei este copilul tău?
Mauriciu a rămas tăcut.
Lucia s-a apropiat.
— Valeria, băiatul nu are nicio vină.
— N-am spus că are. Te-am întrebat pe tine, Mauriciu.
În cele din urmă a dat din cap.
— Da.
Un singur cuvânt.
— Câți ani are?
— Trei.
— Și Renata?
— Suntem împreună de patru ani.
Șapte ani de căsnicie.
Patru dintre ei fuseseră o minciună.
M-am uitat la Lucia.
— Tu de când știi?
— De aproape trei ani.
— Și ai venit la mine acasă de Crăciun. Mi-ai adus cadouri. M-ai întrebat când facem și noi un copil.
Lucia s-a încruntat.
— Ce voiai să fac? Matei este nepotul meu.
— Să nu mă minți.
— Nu era treaba mea să-ți spun.
Atunci Ernest a intervenit.
— Mauriciu trebuia să rezolve situația.
— Trei ani i-ați dat să o rezolve?
Lucia și-a pierdut răbdarea.
— Renata i-a făcut un copil. Noi nu puteam să ne prefacem că băiatul nu există.
— Nu v-am cerut asta.
— Atunci ce vrei?
— Să nu vă fi prefăcut că eu sunt singura lui soție, în timp ce mergeați la cealaltă familie.
Mauriciu a închis ochii.
— Valeria, pleacă acum. Vorbim când ies.
Am plecat.
Nu pentru că mi-o ceruse el.
Pentru că nu mai aveam nimic de aflat în salonul acela.
Două zile mai târziu am mers să recuperez din mașina accidentată geanta de serviciu și câteva lucruri personale.
Atunci am văzut camera de bord.
Mauriciu o montase cu câteva luni înainte după ce cineva îi lovise mașina în parcare.
Cardul era încă în ea.
Mașina era și pe numele meu, iar înainte să folosesc orice înregistrare am cerut sfatul unui avocat.
Nu aveam de gând să transform furia într-o problemă în plus.
Am ascultat doar după ce am stabilit ce puteam păstra și folosi legal.
În ultimele minute înainte de accident se auzea vocea Renatei.
— Și cât mai durează?
— Ce?
— Povestea cu Valeria. Mi-ai spus că după finanțare nu mai amânăm.
Mauriciu a oftat.
— Mai am nevoie de semnătura ei pe dosarul ăla.
— Și după?
— După rezolv.
— Asta mi-ai spus și anul trecut.
— Acum e diferit. Dacă refuză, pierd investiția.
Am oprit înregistrarea.
Știam exact despre ce dosar vorbea.
Cu două săptămâni înainte îmi ceruse să semnez documentele pentru finanțarea firmei lui.
Îmi spusese că era o formalitate.
Nu semnasem încă pentru că nu avusesem timp să le citesc atent.
Acum le-am citit.
Nu era nicio formalitate.
Semnătura mea m-ar fi implicat într-o garanție financiară serioasă pentru afacerea lui.
Mauriciu voia ca eu să-mi asum riscul înainte ca el să plece la femeia cu care avea deja un copil.
Acolo s-a terminat orice posibilitate de împăcare.
Când a fost externat, m-a sunat.
— Vii să mă iei?
— Nu.
— Sunt soțul tău.
— Pentru moment, da.
A tăcut.
— Ai găsit înregistrarea?
Nici măcar n-a trebuit să-i explic.
— Da.
— Valeria, pot să explic.
— Atunci explică-mi de ce aveai nevoie de semnătura mea înainte să “rezolvi” cu mine.
A venit acasă două zile mai târziu.
Încă se mișca greu, dar asta nu l-a împiedicat să înceapă cu firma.
— Dacă nu semnezi, finanțarea poate să cadă.
— Nu semnez.
— Ai spus că mă ajuți.
— Am spus asta când credeam că suntem o familie.
— Firma nu are nicio legătură cu Renata.
— Are legătură cu mine când vrei să-mi asum riscul pentru ea.
— Nu încercam să te ruinez.
— Poate că nu. Dar erai dispus să mă lași cu riscul unei afaceri din care tu voiai să ieși din căsnicia noastră imediat după ce obțineai banii.
N-a avut răspuns.
În următoarele zile a încercat altă tactică.
Mi-a spus că șapte ani nu pot fi aruncați pentru “o greșeală”.
— Patru ani nu sunt o greșeală, i-am răspuns. Sunt o viață paralelă.
Lucia m-a sunat și ea.
— Gândește-te bine înainte să distrugi tot.
— Eu?
— Mauriciu are un copil. Lucrurile sunt complicate.
— Pentru mine tocmai au devenit foarte simple.
Am depus actele de divorț.
Finanțarea firmei lui Mauriciu a trebuit refăcută fără garanția mea. Nu știu câte probleme i-a creat și nici nu am încercat să-i distrug afacerea.
Pur și simplu am refuzat să risc pentru ea.
Câteva săptămâni mai târziu m-a contactat Renata.
Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea.
— Știam că este căsătorit, mi-a spus direct.
Apreciasem măcar faptul că nu încerca să mă mintă.
— Atunci ce avem de discutat?
— Pentru că nu știam ce ți-a spus ție.
Mauriciu îi spusese că noi eram despărțiți în fapt de ani întregi și locuiam împreună doar pentru că aveam bunuri și interese financiare comune.
Îi promisese că după finanțare urma să înceapă oficial divorțul.
— Mi-a spus că știi despre Matei, a adăugat.
Am râs pentru prima dată.
Nu pentru că era amuzant.
— Am aflat că Matei există pe holul spitalului.
Renata a coborât privirea.
N-am devenit prietene.
Nici nu am iertat-o pentru că acceptase timp de patru ani relația cu un bărbat căsătorit.
Dar am înțeles că Mauriciu îi construise și ei o versiune convenabilă a vieții lui.
Divorțul a durat aproape un an.
Eu nu am semnat garanția.
Nu am mai avut nicio relație cu Lucia și Ernest după terminarea procedurilor.
Renata și Mauriciu au rămas să-și rezolve singuri relația și responsabilitățile față de Matei.
În ziua în care divorțul s-a încheiat, Mauriciu m-a oprit înainte să plec.
— Dacă nu aveam accidentul, crezi că ai fi aflat?
M-am gândit câteva secunde.
Poate că da.
Poate că nu.
M-am uitat la el.
— Poate după ce semnam.
Apoi am plecat.