Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu mă vrei la nunta ta?
Răzvan și-a retras mâna de pe masă.
— Vreau să-mi pot vedea mama acolo fără să stau toată ziua cu frica că o să-i spui ceva Anei.
— Ce să-i spun?
— Chiar vrei să facem lista?
M-am ridicat.
— Dacă trebuie să cer voie ca să vin la nunta propriului meu copil, mai bine nu vin.
Răzvan m-a privit câteva secunde.
— Bine.
Un singur cuvânt.
Mă așteptasem să mă oprească.
Nu m-a oprit.
În seara aceea și-a pus câteva haine într-o geantă.
— Unde pleci?
— La Ana.
— Cu cinci zile înainte de nuntă?
— Da.
— Și mă lași singură?
S-a oprit în hol.
— Mamă, exact despre asta am vorbit două ore.
A plecat.
A doua zi m-am trezit la șase, deși nu aveam unde să merg.
Am făcut cafea pentru două persoane din obișnuință.
Pe a doua am vărsat-o în chiuvetă.
Pe la prânz am sunat-o pe Ana.
N-a răspuns.
Am sunat-o din nou.
Tot nimic.
I-am scris:
“Trebuie să vorbim despre Răzvan.”
După aproape o oră mi-a răspuns:
“Despre Răzvan puteți vorbi cu Răzvan.”
M-am înfuriat.
I-am scris că sunt mama lui și că nu merit să aflu de la vecini că se căsătorește.
Răspunsul ei a venit câteva minute mai târziu.
“Nu eu am decis să nu vă spună.”
Atât.
Seara, Răzvan m-a sunat.
— De ce îi scrii iar?
— Pentru că și ea face parte din povestea asta.
— Nu. Asta e între mine și tine.
— Dar ea te-a convins să pleci.
— Mamă, eu am 29 de ani. Eu m-am convins să plec.
Am încercat să-i explic că mă simțeam dată la o parte.
El nu s-a răzgândit.
— Nunta rămâne cum am stabilit-o noi. Cununie, apoi masă restrânsă. Fără invitați adăugați de tine, fără schimbat meniul, fără telefoane la părinții Anei și fără discuții cu ea despre copii, bani sau unde o să locuim.
— Și dacă nu-mi convine?
— Atunci nu vii.
M-am înfuriat din nou.
I-am spus că nu vin.
Răzvan a răspuns:
— E alegerea ta.
Și n-a mai negociat.
Au trecut două zile.
Tanti Coca m-a prins iar pe scară.
— Te pregătești pentru sâmbătă?
Am vrut să-i spun că nunta se amânase.
Că se întâmplase ceva.
Orice numai să nu spun adevărul.
Dar nunta nu se amânase.
Singura persoană care risca să lipsească eram eu.
Vineri seara am deschis dulapul.
Aveam pregătită de luni bune o rochie pe care o cumpărasem pentru o nuntă a unei verișoare.
Am scos-o și am pus-o pe pat.
Apoi l-am sunat pe Răzvan.
— Mai pot veni?
A tăcut puțin.
— Da.
— Nu mă bag în nimic.
— Mamă…
— Ascultă-mă. Nu sun pe nimeni. Nu schimb nimic. Nu-i spun Anei nimic despre cum trebuie să-și trăiască viața.
— Bine.
— Și nu vin ca să te fac să te simți vinovat.
De data asta pauza lui a fost mai lungă.
— Atunci vino.
Sâmbătă am ajuns singură la cununie.
Răzvan era lângă Ana.
Nu m-am dus să-i aranjez gulerul.
Nu l-am întrebat de ce nu-mi spusese ce cămașă își cumpărase.
Nu am întrebat-o pe Ana cât costase rochia.
M-am așezat unde mi s-a spus.
A fost mai greu decât pare.
După ceremonie, Ana a venit la mine.
— Mulțumesc că ați venit.
Nu m-a îmbrățișat.
Nici eu n-am încercat.
— Să fiți bine, i-am spus.
Atât.
Răzvan m-a sărutat pe obraz înainte să plece cu ea.
Nu s-a întors acasă după nuntă.
În săptămâna următoare a venit după restul lucrurilor.
De data asta nu l-am întrebat când revine.
Am stat în ușa camerei și l-am privit împachetând.
Apartamentul a rămas mult mai gol după ce a plecat.
Iar relația mea cu Ana nu s-a transformat peste noapte. Multă vreme a fost politicoasă și prudentă cu mine.
Avea motive.
Cu Răzvan a trebuit să învăț alt fel de relație.
Nu l-am mai sunat de cinci ori dacă nu răspundea.
Nu am mai contactat-o pe Ana ca să aflu unde era.
Nu m-am mai dus neanunțată.
Uneori greșeam și mă oprea.
Alteori mă opream singură.
Răzvan s-a mutat definitiv cu soția lui și nu s-a mai întors la viața pe care o avusese cu mine.
Eu am rămas în apartamentul în care locuisem cu Vasile și cu băiatul nostru.
Dar, încet, am început să-mi umplu timpul cu lucruri care nu aveau legătură cu programul fiului meu.
N-am pierdut un copil în ziua în care s-a însurat.
Am pierdut doar dreptul pe care mi-l atribuisem singură de a-i conduce viața.