Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — De când știe Diana că vrei apartamentul?
Vlad a luat telefonul de pe masă.
— Nu începe.
— Nu încep. Te întreb.
Rodica s-a ridicat.
— Poate ar trebui să vă las să discutați.
— Nu, i-am spus. Rămâneți. Tot ați venit să mă convingeți să plec din propria casă.
Vlad a strâns actele.
— Diana știe că divorțăm. Atât.
— Și de ce te întreabă dacă “ai rezolvat cu casa”?
N-a răspuns.
Am insistat.
— Urma să se mute aici?
Rodica s-a întors spre fiul ei.
— Vlad?
Expresia lui mi-a fost suficientă.
— Nu imediat, spuse.
Am râs scurt.
— Deci da.
— Irina, relația noastră era terminată.
— Pentru tine. Numai că ai uitat să-mi spui și mie înainte să-i promiți alteia locul meu.
— Nu i-am promis nimic.
— Atunci arată-mi conversația.
— Nu.
Acolo s-a terminat discuția.
Am luat actele, le-am fotografiat și i le-am dat înapoi.
A doua zi am cerut consultanță juridică.
Nu am semnat nimic.
Când Vlad a înțeles că nu mă poate convinge într-o seară, tonul lui s-a schimbat.
Nu mai vorbea despre o despărțire “civilizată”.
Vorbea despre Mara.
— Dacă tu pleci în chirie, copilul poate rămâne aici.
— Mara nu este argumentul cu care păstrezi apartamentul.
— Aici are camera ei, școala aproape, tot ce cunoaște.
— Atunci putem discuta toate astea cum trebuie. Nu cu un pix împins în fața mea.
Rodica îl susținea.
Mă suna și îmi explica faptul că o mamă trebuie să facă sacrificii.
Într-o seară i-am răspuns:
— De ce sacrificiul înseamnă întotdeauna să plec eu?
N-a avut un răspuns.
Vlad însă nu a renunțat.
A început să insiste că el putea prelua rata și că eu puteam primi o sumă în timp.
Când am refuzat din nou, mi-a spus:
— O să ajungem în instanță și o să cheltuim amândoi bani degeaba.
— Atunci asta vom face.
— Doar ca să-mi faci mie rău?
— Nu. Ca să nu-mi fac mie rău semnând ce vrei tu.
A fost urât.
Au urmat luni în care încă locuiam sub același acoperiș și vorbeam aproape numai despre Mara, bani și apartament.
Diana exista în continuare.
Nu am căutat-o și nu am sunat-o.
Nu aveam nimic de împărțit cu ea.
Problema mea era cu bărbatul care îmi promisese mie o viață și apoi își organizase următoarea înainte să mă anunțe că a noastră se terminase.
La un moment dat, Vlad a recunoscut ce refuzase să spună în seara aceea.
— Da, i-am spus Dianei că probabil rămân eu aici.
— Înainte să aflu de voi?
A tăcut.
— Vlad.
— Da.
Asta a fost partea care m-a lovit cel mai tare.
Nu improvizase după ce fusese prins.
Își făcuse planul înainte.
Eu urma să aflu, să sufăr, să accept și, dacă se putea, să semnez.
Numai că n-am semnat.
Separarea a mers mai departe pe cale legală.
Vlad a încercat să obțină apartamentul, eu am cerut să-mi fie recunoscută partea, iar discuțiile au continuat mult mai mult decât își imaginase el când pusese pixul pe masă.
În privința Marei, am refuzat să o transformăm în premiu pentru cine câștiga despărțirea.
Locuința ei a fost stabilită cu mine, iar Vlad a rămas tatăl ei și a avut programul lui cu ea.
Apartamentul a fost problema care a durat cel mai mult.
Nici eu nu aveam banii necesari să preiau singură partea lui.
Nici Vlad nu a putut să-mi plătească partea în condițiile în care voia.
În cele din urmă, apartamentul a fost vândut, iar banii au fost împărțiți conform înțelegerii legale la care am ajuns.
Vlad nu a primit casa.
Dar nici eu.
Cu partea mea am putut să-mi asigur un început separat și m-am mutat cu Mara într-un apartament mai mic.
Nu era casa în care îmi imaginasem că va crește.
Dar era a noastră pentru etapa aceea.
Rodica a rămas rece cu mine.
Vlad și cu mine n-am devenit prieteni după divorț. Comunicarea noastră a rămas concentrată pe Mara și pe lucrurile pe care trebuia să le rezolvăm ca părinți.
Ce s-a întâmplat mai departe între el și Diana n-a mai fost problema mea.
Un singur lucru n-a mai fost negociabil.
În seara în care Vlad mi-a pus pixul în față, planul lui era simplu: el păstra apartamentul, eu plecam, iar viața pe care și-o pregătise continua.
N-am putut salva căsnicia.
Dar nici n-am semnat dispariția mea din ea în condițiile stabilite de el.