Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doru n-a întrebat de ce nu veniseră.
A ridicat sacoșa.
— Eu am luat două prăjituri și un suc. Dar văd că ai tort.
Vasile a zâmbit strâmb.
— Am.
— Atunci dă-mi și mie o cafea și suntem chit.
— Intră.
Doru și-a lăsat geanta lângă ușă și s-a așezat la masă.
Vasile a mai scos o ceașcă.
— Să-ți tai tort?
— Normal. Doar n-am venit degeaba.
Au râs amândoi.
Nu trecuseră nici zece minute când s-a auzit cineva la poartă.
Era Petre, vecinul de peste drum.
— La mulți ani, Vasile! Am văzut poștașul și am zis că sigur ascunzi ceva bun pe masă.
A intrat și el.
Nu era petrecerea pe care Vasile o așteptase.
Erau doar trei bărbați la o masă prea mare, cu tort, cafea și câteva prăjituri.
Dar nu mai era singur.
Telefonul a sunat după opt.
Vasile s-a uitat la ecran.
Cristina.
A răspuns.
— La mulți ani, tată.
— Mulțumesc, tată.
— Iartă-mă că sun așa târziu.
Vasile a tăcut.
— Am avut o zi nebună și… tu mi-ai spus și ieri să nu venim. Am crezut că vrei să stai liniștit.
Vasile s-a uitat la cele trei farfurii de pe masă.
— Una e să vă spun să nu bateți drumul și alta e să nu dați un telefon până la opt seara.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ai dreptate.
— Toată ziua am stat cu telefonul lângă mine.
— Tată, dacă voiai să venim, de ce ne-ai spus tuturor să nu venim?
Întrebarea l-a prins nepregătit.
— Ca să nu vă încurc.
— Dar noi te-am întrebat.
— Știu.
— Și ne-ai spus nu.
Vasile și-a frecat fruntea.
— Am crezut că măcar unul dintre voi n-o să mă asculte.
Cristina a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
— Nu putem ghici asta, tată.
Avea dreptate și ea.
Asta îl enerva cel mai tare.
— Dar de ziua mea puteați măcar să vă amintiți fără să vă spun eu.
— Da. Aici am greșit.
Niciunul n-a încercat să transforme conversația într-o împăcare perfectă.
Vasile era încă rănit.
Cristina se simțea vinovată.
— Ce faci acum? l-a întrebat.
Vasile s-a uitat la Doru și Petre.
— Sunt bine. Am musafiri.
Doru a ridicat paharul spre el.
Vasile a zâmbit.
A doua zi, pe la unsprezece, poarta s-a deschis din nou.
De data aceasta a intrat Cristina.
Avea o sacoșă într-o mână.
Vasile a ieșit pe prispă.
— Ce cauți aici?
— Am venit să beau cafeaua pe care trebuia s-o beau ieri.
— Ai bătut atâta drum pentru o cafea?
— Da.
A intrat în casă.
Vasile a pus ibricul pe aragaz.
— La anul, a spus el, nu vă mai spun să nu veniți.
Cristina și-a lăsat geanta pe scaun.
— Iar noi nu mai așteptăm să ne spui că vrei să te sunăm.
Vasile a dat din cap.
Tortul de pe masă nu mai arăta prea bine.
A tăiat totuși două felii.
Una pentru el.
Una pentru fata lui.
Ziua lui trecuse.
Supărarea nu dispăruse complet.
Dar nici copiii lui nu deveniseră dintr-odată niște străini.
Iar Doru, omul care intrase pe poartă când Vasile aștepta pe altcineva, făcuse un lucru mult mai simplu decât o petrecere-surpriză.
Văzuse că un om era singur și rămăsese la o cafea.