Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Marian n-a răspuns.
Stătea în mijlocul holului cu telefonul la ureche, iar Costică ținea rucsacul într-o mână.
Din telefon se auzea Viorica:
“Marian, mă auzi? Să nu faci prostia asta!”
“Mamă…”
“Este fratele tău!”
Marian și-a închis ochii.
“Știu.”
“Atunci spune-i Elenei să înceteze cu circul și lasă omul în casă.”
M-am uitat la el.
N-am spus nimic.
Nu mai aveam nimic de demonstrat.
Marian a coborât telefonul.
“Costică, stai puțin.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Costică a lăsat imediat rucsacul jos.
“Vezi?”
A zâmbit spre mine.
“Ți-am spus.”
M-am uitat la Marian.
“Ce înseamnă «stai puțin»?”
“Înseamnă că nu-l putem arunca acum în stradă, la ora asta.”
“Marian…”
“Ascultă-mă.”
“Te ascult de trei luni.”
“Îi găsim mâine ceva.”
Costică a ridicat sprâncenele.
“Ce să-mi găsiți?”
“Un loc unde să stai.”
“Eu nu plec nicăieri.”
Marian s-a întors spre el.
“Costică…”
“Ce?”
“Elena are dreptate într-o privință.”
Cumnatul meu a râs.
“Într-o privință?”
“Copiii au început să se teamă de tine.”
Zâmbetul i-a dispărut.
“Ce prostie.”
Rareș era încă în spatele meu.
Costică l-a văzut.
“Tu te temi de mine?”
Băiatul meu s-a lipit și mai tare de mine.
“Nu-l întreba”, am spus.
“Vreau să aud de la el.”
“Nu.”
Costică a făcut un pas.
Marian s-a pus imediat în fața lui.
“Ajunge.”
Pentru prima dată în seara aceea, tonul soțului meu se schimbase.
Costică s-a uitat la el.
“Ce?”
“Nu te apropii de copil.”
“Acum și tu?”
“Am spus să te oprești.”
Din telefon se auzea din nou vocea Vioricăi.
“Ce se întâmplă acolo?”
Marian a dus telefonul la ureche.
“Mamă, vorbim mâine.”
“Nu închide!”
A închis.
Costică a râs amar.
“Te-a întors și pe tine.”
Marian nu i-a răspuns.
S-a uitat spre mine.
“Îți cer o singură noapte.”
Am simțit că-mi vine să plâng de nervi.
“Nu.”
“Elena, e târziu.”
“Știu cât este ceasul.”
“Unde vrei să se ducă acum?”
“Nu este responsabilitatea mea.”
“Este fratele meu.”
“Și sunt copiii noștri.”
Marian și-a trecut mâna peste față.
“Nu pot să-l arunc în stradă.”
Am dat din cap.
“Bine.”
S-a uitat la mine.
“Bine?”
“Da.”
M-am întors spre dormitor.
“Ce faci?”
“Ce pot eu să fac.”
Am scos două genți.
Am pus câteva haine pentru copii.
Pijamale.
Periuțe.
Medicamentele fetiței.
Rareș mă urmărea fără să spună nimic.
Marian a venit după mine.
“Elena, unde pleci?”
“La sora mea.”
“Acum?”
“Da.”
“Nu poți să iei copiii și să pleci în mijlocul nopții.”
M-am întors spre el.
“Ba pot.”
“Doar pentru că fratele meu mai stă o noapte?”
“Nu.”
Am tras fermoarul genții.
“Pentru că fiul nostru se ascunde în spatele meu când fratele tău îi vorbește.”
Marian a tăcut.
“Și pentru că tu încă negociezi cât timp trebuie să mai suporte.”
Am luat geanta.
“Nu te pun să alegi, Marian.”
Am trecut pe lângă el.
“Tu ai ales deja.”
Sora mea locuia la douăzeci de minute.
Când am ajuns, copiii erau obosiți și speriați.
Rareș a adormit lângă mine.
Fetița s-a trezit de două ori.
Eu n-am dormit aproape deloc.
Telefonul a vibrat până după miezul nopții.
Marian.
Viorica.
Din nou Marian.
N-am răspuns.
Pe la două și jumătate a venit un mesaj.
“Costică a plecat.”
M-am uitat la ecran.
Nu i-am răspuns.
Dimineața, Marian a venit la sora mea.
Era nedormit.
Avea aceeași cămașă.
“Putem vorbi?”
Am ieșit pe balcon.
“Unde este?”
“La mama.”
Am râs fără umor.
“Deci exista un loc.”
Marian a coborât privirea.
“Da.”
“Interesant.”
“Elena…”
“De ce a plecat?”
A ezitat.
“Pentru că după ce ați plecat voi, a început să bea din nou.”
“Era deja băut.”
“Mai avea o sticlă în rucsac.”
N-am spus nimic.
Marian s-a sprijinit de balustradă.
“Mi-a spus că tu ai distrus familia.”
“Și?”
“Și că apartamentul e și al lui cât timp eu îl las acolo.”
Am simțit că mi se încordează maxilarul.
“Exact ce spunea de trei luni.”
“Știu.”
“Nu. Acum știi.”
Marian a ridicat ochii spre mine.
“Da.”
A făcut o pauză.
“Mi-a cerut bani.”
“Cât?”
“Două mii.”
“Pentru ce?”
“N-a vrut să-mi spună.”
“Și i-ai dat?”
“Nu.”
Pentru prima dată, asta m-a surprins.
Marian a continuat:
“Atunci a început să mă înjure.”
“Pe tine?”
“Da.”
“Și după?”
“A lovit cu pumnul în ușa de la balcon.”
Am închis ochii o secundă.
Nu pentru că mă bucuram.
Ci pentru că exact asta încercasem să-i spun luni întregi.
“Și atunci l-ai dat afară.”
“Da.”
“Pentru că ți-a făcut ție ce ne făcea nouă.”
Replica l-a lovit.
“Elena…”
“Ăsta este adevărul.”
N-a încercat să se apere.
“Da.”
Am rămas amândoi tăcuți.
Apoi Marian a spus:
“Am greșit.”
Nu i-am răspuns.
“Nu doar aseară.”
Și-a frecat ochii.
“De trei luni.”
“Da.”
“De fiecare dată când îmi spuneai ceva, eu încercam să explic comportamentul lui.”
“Da.”
“Pentru că dacă recunoșteam că ai dreptate, trebuia să fac ceva.”
Acolo l-am privit altfel.
Pentru prima dată spunea lucrul pe care eu îl simțisem tot timpul.
“Și era mai simplu să mă rogi pe mine să mai rabd.”
“Da.”
Din sufragerie s-a auzit Rareș.
“Mami?”
M-am întors.
Marian a făcut un pas spre ușă.
Rareș l-a văzut.
S-a oprit.
“Tati?”
“Da.”
Marian s-a aplecat.
“Vreau să-ți spun ceva.”
Rareș s-a uitat spre mine.
Am dat ușor din cap.
“Unchiul Costică nu mai stă la noi.”
Rareș nu a spus nimic.
Marian a continuat:
“Și n-o să mai vină să locuiască la noi.”
“Deloc?”
“Deloc.”
Băiatul meu a întrebat:
“Și dacă se supără bunica?”
Marian a rămas nemișcat.
Apoi a spus:
“Se poate supăra.”
Rareș s-a uitat surprins.
“Dar casa noastră trebuie să fie un loc în care voi să nu vă temeți.”
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu era suficient ca să repare trei luni.
Dar era prima dată când îl auzeam spunând-o.
Viorica n-a acceptat deloc situația.
În aceeași după-amiază l-a sunat.
Eram lângă el când a răspuns.
“Ți-ai aruncat fratele pentru nevastă.”
“Nu.”
“Ba da!”
“Mamă, Costică nu mai locuiește la noi.”
“Atunci eu nu mai calc în casa voastră.”
Marian a tăcut.
Am văzut vechiul reflex.
Cel în care urma să o liniștească.
Să negocieze.
Să promită ceva.
Dar n-a făcut-o.
“Bine.”
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
“Ce-ai spus?”
“Am spus bine.”
“Adică nu-ți pasă?”
“Îmi pasă.”
Vocea lui era calmă.
“Dar nu mai folosim copiii mei și casa mea ca să-l protejăm pe Costică de fiecare consecință.”
Viorica a început să plângă.
“Nu te-am crescut așa.”
Marian a închis ochii.
“Poate.”
Apoi s-a uitat spre mine.
“Dar eu trebuie să-mi cresc copiii altfel.”
A închis.
Nu ne-am întors acasă în ziua aceea.
Nici în următoarea.
I-am spus lui Marian că am nevoie să văd dacă limita rămâne și după ce trece scandalul.
A rămas.
Costică a încercat să se întoarcă după o săptămână.
A venit la ușă cu rucsacul.
Marian nici nu l-a lăsat să intre.
“Pot sta două nopți.”
“Nu.”
“Unde să mă duc?”
“Ți-am trimis trei locuri unde poți întreba de muncă și am vorbit cu un prieten care închiriază o cameră.”
“Deci mă abandonezi.”
“Nu.”
Marian a rămas în prag.
“Te ajut să te ridici. Nu te mai ajut să stai jos.”
Costică a plecat furios.
De data aceea, eu n-am fost nevoită să spun nimic.
Au trecut câteva luni.
Relația cu Viorica a rămas rece.
Costică și-a găsit până la urmă o cameră și un loc de muncă temporar.
Nu s-a transformat peste noapte.
Nici Marian.
Nici căsnicia noastră.
Unele lucruri nu se repară cu un singur “îmi pare rău”.
Dar într-o seară Rareș și-a scăpat din nou telecomanda pe podea.
Zgomotul m-a făcut să tresar.
El s-a uitat imediat spre hol.
Apoi și-a dat seama că nu urma să țipe nimeni.
A ridicat telecomanda și s-a întors la desene.
Atunci am înțeles cât de mult se schimbase casa noastră.
Nu pentru că dispăruse o rudă.
Ci pentru că, în sfârșit, copiii nu mai trebuiau să plătească pentru problemele unui adult.
Familia se ajută.
Dar ajutorul nu înseamnă să-i ceri celui mai vulnerabil din casă să suporte consecințele celui care refuză să se schimbe.