Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei n-a spus nimic.
Asta a fost, de fapt, răspunsul.
Stătea în spatele meu, în hol, iar eu aveam două sacoșe la picioare, caietul strâns sub braț și inelul de logodnă în palmă.
Mariana mă privea cu buzele strânse.
— Ai auzit ce ți-am spus? Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci.
M-am uitat la Andrei.
— Și tu?
— Ce vrei să fac?
— Nimic.
Mi-am desfăcut palma.
Inelul era acolo.
Îl purtasem aproape doi ani.
L-am pus pe comoda din hol.
Andrei a făcut imediat un pas spre mine.
— Ce faci?
— Tocmai ți-am spus.
— Hai, nu fi absurdă.
— Nu sunt.
— Pleci pentru o ceartă cu mama?
Am ridicat una dintre sacoșe.
— Nu plec din cauza mamei tale.
M-am uitat drept la el.
— Plec din cauza ta.
A rămas nemișcat.
— Ea poate să creadă ce vrea despre mine. Problema este că tu ai stat lângă mine opt luni și ai lăsat-o.
— E casa părinților mei.
— Știu.
— Atunci ce voiai să fac?
— Să fii omul cu care urma să mă căsătoresc.
N-a răspuns.
Am ridicat și a doua sacoșă.
Îmi tremurau genunchii atât de tare, încât abia am reușit să deschid ușa.
Am coborât cele patru etaje încet.
Sacoșele îmi loveau picioarele la fiecare treaptă.
Nu m-a urmat nimeni.
La jumătatea scărilor m-am oprit.
O parte din mine încă aștepta să aud ușa deschizându-se.
Pașii lui Andrei.
Vocea lui.
„Stai.”
N-am auzit nimic.
Am continuat să cobor.
Mama locuia într-un apartament cu două camere.
Când am ajuns, era aproape zece seara.
Am sunat.
Elena mi-a deschis în halat.
S-a uitat întâi la mine.
Apoi la sacoșe.
Apoi la caietul pătat pe care îl țineam sub braț.
Nu m-a întrebat ce se întâmplase.
Nu m-a întrebat unde era Andrei.
Nu mi-a spus „ți-am zis eu”.
M-a tras la piept.
— Bine că ai venit, fata mea.
Atunci am început să plâng.
Nu plânsesem când Mariana îmi aruncase caietul.
Nu plânsesem când Andrei îi dăduse dreptate.
Nu plânsesem nici când coborâsem singură cele patru etaje.
Dar în brațele mamei n-am mai putut.
— Am douăzeci și opt de ani și m-am întors la tine cu două sacoșe.
Mama m-a ținut mai strâns.
— Și?
— N-am bani.
— O să faci.
— N-am unde să stau.
— Ai aici.
— N-am niciun plan.
S-a retras puțin și s-a uitat la mine.
— Atunci îl faci mâine.
Apoi mi-a luat una dintre sacoșe.
— În seara asta dormi.
Am dormit pe canapeaua ei aproape o lună.
Apartamentul era mic.
Mama dormea în dormitor, iar eu îmi strângeam în fiecare dimineață pătura și perna de pe canapea.
Dar nimeni nu-mi cronometra dușul.
Nimeni nu-mi spunea când să pornesc mașina de spălat.
Nimeni nu-mi cerea bonul de la magazin.
Și, mai ales, nimeni nu-mi arunca lucrurile la gunoi.
Andrei a început să-mi scrie din a doua zi.
Primul mesaj a fost:
„Sper că ești mulțumită de circul pe care l-ai făcut.”
N-am răspuns.
Seara:
„Mama e foarte afectată.”
Tot nimic.
A treia zi:
„Când te liniștești, putem vorbi.”
După încă două zile:
„Mi-e dor de tine.”
Apoi:
„Nu pot să cred că arunci atâția ani pentru o ceartă.”
Mesajele alternau.
Când furioase.
Când tandre.
Când îmi spunea că exagerez.
Când îmi spunea că mă iubește.
Un singur lucru nu a apărut niciodată.
„Îmi pare rău.”
Nu și-a cerut scuze pentru seara aceea.
Nici pentru lunile dinainte.
Și cu fiecare mesaj am început să înțeleg că făcusem bine că plecasem.
Mi-am schimbat tura la patiserie.
În loc să lucrez în orele în care aveam cursuri, am început să iau mai multe ture dimineața.
Era greu.
Mă trezeam înainte de cinci.
Mergeam la muncă.
Apoi la curs.
Seara învățam la masa mamei.
Într-o dimineață m-am trezit și am găsit lângă geantă un sandviș învelit într-un șervețel.
— Mamă?
— Ce?
— Tu l-ai făcut?
— Nu. Vecinul.
Am râs.
— Nu trebuia.
— Știu.
Și-a pus cafeaua în ceașcă.
— Dar când erai elevă tot eu îți puneam pachet.
Uneori împărțeam ultimii cincizeci de lei până la salariu.
Alteori mama îmi spunea că nu-i trebuie nimic de la magazin, deși știam că pur și simplu nu voia să cheltuiască.
Nu era ușor.
Dar era altfel.
Sărăcia temporară nu mă făcea să mă simt mică.
La casa Marianei aveam mai mult spațiu.
Mai mulți bani în jurul meu.
Mai multe lucruri.
Și totuși mă simțeam de parcă trebuia să cer voie să exist.
La mama aveam o canapea.
Un dulap pe jumătate golit pentru hainele mele.
Și libertatea să-mi las caietul pe masă.
Am continuat cursul.
La început îmi era greu să mă concentrez.
De fiecare dată când deschideam caietul, vedeam în minte cojile de cartofi.
Apoi am început să mă gândesc altfel.
De fiecare dată când deschideam caietul, îmi aminteam de ce plecasem.
Au trecut lunile.
Andrei a încercat de câteva ori să mă convingă să ne vedem.
Am acceptat o singură dată.
Ne-am întâlnit la o cafenea.
A venit cu inelul de logodnă.
L-a pus între noi.
— Hai să terminăm prostia asta.
M-am uitat la el.
— Ce prostie?
— Toată situația.
— Ce s-a schimbat?
— Putem să căutăm mai serios o garsonieră.
— Câți bani avem strânși?
A tăcut.
— Andrei?
— Au fost niște cheltuieli.
Am zâmbit trist.
Exact același răspuns.
— Și mama ta?
— Ce-i cu ea?
— Crede în continuare că am greșit eu?
A oftat.
— Nu putem să ne blocăm în asta.
— Nu te-am întrebat asta.
— Alina, mama este cum este.
Am dat încet din cap.
— Exact.
Am împins inelul spre el.
— Și tu ești cum ești.
M-am ridicat.
Nu ne-am mai împăcat.
După șase luni am terminat practica.
Îmi amintesc perfect ultima zi.
Am ieșit din clădire cu geanta pe umăr și am sunat-o pe mama.
— Am terminat.
— Știam eu că termini.
— De unde?
— Pentru că ești încăpățânată ca mine.
Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la o clinică mică unde făcusem o parte din practică.
Aveau nevoie de cineva.
Nu era un salariu spectaculos.
Nu era un spital mare.
Nu era viața perfectă pe care mi-o imaginasem.
Dar era un început.
— Vreți să veniți de luni? m-a întrebat femeia de la telefon.
Am răspuns înainte să-mi termin emoțiile.
— Da.
În prima zi mi-am pregătit uniforma de seara.
Mama a intrat în cameră.
— Frumoasă.
— E doar uniformă.
— Pentru mine e frumoasă.
Am zâmbit.
— De ce?
— Pentru că ai muncit pentru ea.
La primul salariu am stat câteva minute în fața bancomatului și m-am uitat la suma din cont.
Nu era o avere.
Dar era mai mult decât câștigasem la patiserie.
Și era începutul unei vieți pe care aproape că o abandonasem înainte să apuc s-o construiesc.
În drum spre casă am intrat într-o florărie.
Am cumpărat un buchet mare de lalele.
Mama era în bucătărie când am ajuns.
— Ce-i cu astea?
I le-am întins.
— Pentru tine.
— De ce?
— Am luat primul salariu.
A rămas cu florile în brațe.
— Și tu dai banii pe mine?
Am început să râd.
— Sunt lalele, mamă. Nu ți-am cumpărat apartament.
A râs și ea.
Apoi a început să plângă.
Și am plâns amândouă în bucătăria aceea mică.
Nu aveam încă locuința mea.
Nu aveam economii serioase.
Nu aveam viața perfect pusă în ordine.
Dar aveam calificarea mea.
Aveam salariul meu.
Aveam caietul acela, încă pătat pe copertă.
Și aveam ceva ce nu mai avusesem de mult.
Liniște.
N-am plecat din casa părinților lui Andrei pentru un caiet.
Caietul a fost doar lucrul care m-a obligat să văd ceea ce încercasem luni întregi să nu văd.
Mariana mă putea umili numai atât cât îi permitea fiul ei să o facă.
Iar Andrei, de fiecare dată când tăcuse, alesese.
Nu trebuia să țipe la mine ca să mă lase singură.
Era suficient să stea lângă mine și să privească în altă parte.
Uneori iubirea nu se termină într-o ceartă mare.
Se termină puțin câte puțin, de fiecare dată când omul care ar trebui să fie lângă tine vede că ești umilit și decide că este mai comod să nu spună nimic.
Eu am înțeles asta în ziua în care mi-am scos caietul dintre cojile de cartofi.
Și, oricât de greu mi-a fost după aceea, n-am mai regretat că am plecat.