Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ieșit pe ușă cu doi saci negri și geanta cu fotografii.
Mihai a închis în urma mea.
N-am auzit-o pe Andreea spunând nimic.
Am rămas câteva secunde în fața porții.
Plouase aproape toată noaptea, iar aerul mirosea a pământ ud.
M-am uitat spre ferestrele casei.
Cu o zi înainte mă întorsesem de la cimitir acolo.
Acum nu mai aveam voie să intru.
Aveam în portofel două sute optzeci de lei.
Și nu știam unde urma să dorm.
Prima persoană la care m-am gândit a fost Lenuța.
Lucraserăm împreună ani de zile la cantina școlii.
Am sunat-o.
— Elena?
N-am reușit să spun decât:
— Pot să vin puțin la tine?
Vocea i s-a schimbat imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Îți spun când ajung.
Lenuța locuia într-o garsonieră.
Când m-a văzut în fața ușii cu cei doi saci, și-a dus mâna la gură.
— Doamne…
M-a tras înăuntru.
— Ce-au făcut?
I-am povestit.
S-a înfuriat mai tare decât mine.
— La o zi după înmormântare?
Am dat din cap.
— Nenorociții…
— Sunt copiii lui Sorin.
— Și?
N-am răspuns.
Poate pentru că încă simțeam nevoia să-i apăr.
Sau poate pentru că nu mai aveam putere nici să-i urăsc.
Lenuța mi-a întins o pătură.
Nepotul ei dormea deja pe canapea, așa că mi-a făcut loc pe podea.
Lângă pernă mi-a pus o cană cu apă.
— Stai cât ai nevoie.
Am crezut-o.
Dar după o săptămână am înțeles că nu puteam rămâne.
Erau deja prea mulți într-o singură cameră.
Ginerele ei nu era un om rău.
Nu mi-a spus niciodată să plec.
Dar îl vedeam dimineața când intra în bucătărie și mă găsea acolo.
Oftatul.
Privirea.
Felul în care calcula probabil încă o persoană la mâncare, apă și curent.
Îi înțelegeam.
Și tocmai de aceea am plecat înainte să trebuiască să mi-o ceară.
Contul lui Sorin fusese blocat.
Pensia de urmaș însemna acte, drumuri și timp.
Iar eu aveam nevoie de bani atunci.
Mi-am scos verigheta.
Am ținut-o în palmă mult timp.
Sorin mi-o pusese pe deget cu doisprezece ani înainte.
Am mers cu ea la o casă de amanet.
Bărbatul de după tejghea a cântărit-o.
Mi-a spus suma.
— Atât?
— Atât pot să vă dau.
Am vrut să plec.
Apoi mi-am amintit cei două sute optzeci de lei din portofel.
Am semnat.
Cu banii aceia am găsit o cameră pentru două săptămâni într-un apartament vechi de la marginea orașului.
Proprietara se numea doamna Zamfira.
În prima zi mi-a arătat baia, camera și bucătăria.
— Să nu gătiți mult.
— Poftim?
— Gazul costă.
Apoi a adăugat:
— Și fără musafiri.
Aproape că am râs.
— N-am pe cine să chem.
În primele zile ieșeam dimineața doar ca să nu stau între patru pereți.
Mergeam fără țintă.
Mă uitam în vitrine.
Intram în magazine și ieșeam fără să cumpăr nimic.
Într-o dimineață era foarte frig.
Am văzut o brutărie mică.
Am intrat doar ca să mă încălzesc.
Mirosea a pâine.
Unt.
Mere coapte.
Pentru prima dată după multe săptămâni, mirosul acela mi-a amintit de ceva bun.
În spatele tejghelei, o femeie scundă, cu obrajii roșii, se lupta cu ușa unui cuptor.
— Dacă nu cumperi nimic, măcar ține ușa asta!
M-am repezit s-o ajut.
— Așa?
— Mai tare.
Am ținut-o.
Femeia a împins tava înăuntru.
Atunci am observat cornulețele.
Umplutura începuse să curgă.
— Aluatul e prea cald, am murmurat.
Femeia s-a întors.
— Ce?
Am arătat spre tavă.
— De asta se desfac. Și umplutura este puțin prea moale.
M-a privit lung.
— Te pricepi?
— Puțin.
Nu era chiar adevărat.
Mama mea făcuse plăcinte pentru nunți, botezuri și pomeni.
Eu crescusem cu făină pe mâini.
Iar în anii petrecuți cu Sorin coceam mereu.
Cozonaci.
Cornulețe.
Plăcinte.
Uneori și pentru vecini.
Sorin îmi spunea râzând:
— Într-o zi o să ai vitrina ta.
Femeia din brutărie se numea Mariana.
A pus un castron în fața mea.
— Dacă te pricepi, arată-mi.
Am împăturit douăzeci de cornulețe.
Mariana nu spunea nimic.
Doar se uita.
După ce le-a scos din cuptor, a rupt unul.
A gustat.
A mai luat o bucată.
Apoi s-a uitat la mine.
— Poți începe mâine la cinci?
Am clipit.
— La cinci dimineața?
— Dacă vrei la prânz, nu mai avem ce coace.
Pentru prima dată după moartea lui Sorin am zâmbit.
— Pot.
A doua zi am ajuns la patru și jumătate.
Primele luni au fost grele.
Foarte grele.
Mă trezeam la trei.
Uneori mergeam pe jos ca să economisesc banii de autobuz.
Frământam până îmi amorțeau degetele.
Ridicam tăvi.
Curățam.
Spălam.
Învățam din nou să lucrez după un program.
Uneori intram în magazie și plângeam.
Nu mult.
Câteva minute.
Apoi mă spălam pe față și ieșeam din nou.
Mariana nu mă întreba de ce aveam ochii roșii.
Dar la sfârșitul turei găseam uneori pe tejghea o pâine și două merdenele.
— Luați-le, îmi spunea.
— Nu pot.
— Au rămas.
Nu rămăseseră.
După câteva săptămâni mi-am dat seama că le păstra pentru mine.
Într-o zi i-am spus:
— Pot să încerc ceva?
— Ce?
— Plăcinta cu mere a mamei.
A ridicat din umeri.
— Încearcă.
Am făcut o tavă.
S-a vândut înainte de prânz.
A doua zi am făcut două.
Apoi am încercat cornurile cu nucă.
Și acelea s-au vândut.
Au început să vină comenzi.
— Mai faceți plăcinta aceea?
— Aveți cornurile cu nucă?
În apropierea sărbătorilor, cineva a întrebat dacă facem cozonaci.
Mariana s-a uitat la mine.
— Facem?
— Facem.
În prima săptămână am avut câteva comenzi.
Apoi câteva zeci.
Eu lucram seara.
Mariana făcea livrările.
Lenuța venea după serviciu și lipea etichete la masa din spate.
Într-o seară, am rămas toate trei acolo până aproape de miezul nopții.
M-am uitat la mesele pline cu cozonaci.
Și mi-am amintit de tava pe care Andreea mi-o smulsese din mâini.
M-a durut.
Dar altfel.
Nu mai era durerea aceea care mă făcea să simt că nu mai aveam nimic.
După opt luni, Mariana m-a chemat în spate.
— Stai jos.
M-am speriat.
— Am făcut ceva?
— Da.
A pus un caiet în fața mea.
— Mi-ai complicat contabilitatea.
Am privit-o nedumerită.
A început să râdă.
— Produsele tale se vând prea bine.
Mi-a arătat niște calcule.
— De luna viitoare primești procent din ce vindem din rețetele tale.
Am rămas cu ochii la cifre.
— Mariana…
— Nu începe să plângi, că n-am timp.
Am început să plâng.
A oftat.
— Exact ce am spus să nu faci.
Cu banii aceia și cu ce reușisem să economisesc mi-am închiriat o garsonieră.
Mică.
Dar curată.
În prima seară nu aveam nici măcar masă.
M-am așezat pe podea.
Am mâncat pâine caldă cu brânză.
Și am plâns din nou.
Numai că de data aceea nu plângeam de rușine.
Cheia era a mea.
Camera era a mea.
Nimeni nu putea veni dimineața cu saci negri să-mi spună că până seara trebuie să dispar.
A trecut aproape un an de la moartea lui Sorin.
Într-o după-amiază eram în brutărie când ușa s-a deschis.
Am ridicat privirea.
Și mi s-au răcit mâinile.
Andreea.
Purta aceeași geantă neagră pe care o avusese la înmormântare.
S-a oprit imediat ce m-a văzut.
— Elena…
Mariana a observat expresia mea.
A ieșit din spatele tejghelei.
I-am făcut un semn.
— Sunt bine.
Andreea s-a apropiat.
Ținea ceva în mâini.
Când l-a pus pe tejghea, am recunoscut imediat obiectul.
Tava veche de cozonac.
Am rămas cu ochii la ea.
— Am găsit bonul, a spus Andreea.
N-am răspuns.
— Tata o cumpărase pentru tine.
Mi-am ridicat privirea.
— Pentru asta ai venit?
A început să-și răsucească verigheta.
— Nu.
Am așteptat.
— Mihai a vândut casa.
Ceva s-a mișcat în mine.
Dar n-am spus nimic.
— Ne-am certat din cauza banilor, a continuat ea. Foarte rău.
— Îmi pare rău.
A dat din cap.
— Nu pentru asta am venit.
Și-a coborât privirea spre tavă.
— Abia după ce s-a vândut casa am început să mă gândesc la ce am făcut.
Am simțit că mi se încordează tot corpul.
— Noi am crezut că vrei să ne iei ce fusese al mamei.
— Și de aceea m-ați aruncat în stradă la o zi după ce mi-am îngropat soțul?
Ochii i s-au umplut.
— Mi-a fost frică.
— Și mie.
A tăcut.
— Numai că eu aveam două sute optzeci de lei în portofel și doi saci cu haine.
Andreea a început să plângă.
— Știu.
— Nu. Nu știai.
Mi-am simțit vocea tremurând.
— Mi-am vândut verigheta ca să pot dormi două săptămâni într-o cameră.
Și-a dus mâna la gură.
— Elena…
— Am dormit pe podeaua unei foste colege.
— Îmi pare rău.
— Mergeam pe jos la patru dimineața ca să economisesc banii de autobuz.
A început să plângă mai tare.
O parte din mine voia să continue.
Să-i spun tot.
Fiecare dimineață.
Fiecare leu numărat.
Fiecare noapte în care mă întrebam dacă făcusem vreo greșeală iubindu-l pe tatăl ei.
Dar m-am oprit.
Nu pentru ea.
Pentru mine.
Andreea și-a șters obrajii.
— Eram furioasă pe tata.
Am rămas tăcută.
— Eram furioasă că s-a îmbolnăvit.
Vocea i s-a frânt.
— Eram furioasă pe tine pentru că ai fost acolo.
Am încremenit.
— Ce?
— Tu ai fost lângă el când eu n-am fost.
Și-a coborât capul.
— De fiecare dată când te vedeam, îmi aminteam că eu găsisem motive să nu vin.
Am simțit cum o parte din furia mea se schimbă.
Nu dispărea.
Dar începeam să înțeleg de unde venise a ei.
— Și atunci ai hotărât să mă pedepsești?
— Nu mi-am spus asta atunci.
— Dar asta ai făcut.
— Știu.
A tras aer în piept.
— Am pus pe umerii tăi tot ce nu puteam să suport la mine.
Apoi a spus:
— Îmi pare rău.
A privit tava.
— Știu că poate nu mai valorează nimic acum.
M-am uitat și eu la ea.
Era zgâriată.
Veche.
Aceeași tavă pentru care, cu aproape un an înainte, plânsesem lângă aragaz.
Am pus mâna pe marginea ei.
Mi-am amintit sacii negri.
Podeaua Lenuței.
Camera doamnei Zamfira.
Verigheta lăsată la amanet.
Primele dimineți la brutărie.
Pâinea pe care Mariana o „uita” pentru mine.
Prima mea garsonieră.
O parte din mine voia să-i arate ușa.
Exact cum îmi arătase ea mie.
N-am făcut-o.
— Nu pot să uit, Andreea.
A dat din cap.
— Știu.
— Și nu pot să mă prefac că suntem o familie doar pentru că ai venit să-ți ceri iertare.
— Înțeleg.
Am privit-o câteva secunde.
— Pot însă să încerc să nu te mai urăsc.
A început din nou să plângă.
— Atât pot acum.
— E mai mult decât merit.
M-am întors spre vitrină.
Am luat o farfurie.
Am pus pe ea o felie de plăcintă cu mere.
Am împins-o spre ea.
— Mănâncă.
Andreea s-a așezat la una dintre mesele mici.
A mâncat în tăcere.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu i-am spus că totul era bine.
Nu era.
Unele lucruri nu se repară într-o după-amiază.
Poate nici într-un an.
Poate niciodată complet.
Dar tava a rămas la mine.
Am spălat-o.
Am dus-o acasă.
Și de atunci o folosesc pentru cozonaci.
Culmea este că exact cozonacii făcuți în tava aceea se vând cel mai repede.
Uneori, când o scot din cuptor, îmi amintesc de Sorin.
De felul în care îmi spunea:
— Într-o zi o să ai vitrina ta.
N-a apucat s-o vadă.
Dar eu am ajuns acolo.
Nu în felul în care ne imaginaserăm.
Și cu siguranță nu pe drumul pe care l-aș fi ales.
Andreea mai vine uneori.
Nu des.
Relația noastră nu este ceea ce fusese înainte.
Poate nici nu va mai fi.
Dar nu mai simt furia aceea care mă ținea trează noaptea.
Am înțeles că iertarea nu înseamnă întotdeauna să-i dai omului înapoi locul pe care îl avea înainte să te rănească.
Uneori înseamnă doar să nu-l mai lași să locuiască în rana ta.
Eu am pierdut casa în care trăisem doisprezece ani.
Mi-am vândut verigheta.
Am dormit pe podea.
Am început din nou cu aproape nimic.
Dar undeva între primul aluat frământat la patru dimineața și prima pâine mâncată pe podeaua garsonierei mele, am înțeles ceva.
O casă poate fi luată.
Lucrurile pot fi împărțite.
Oamenii te pot scoate pe ușă.
Dar ceea ce știi să faci cu propriile mâini și puterea de a începe din nou nu pot fi puse într-un sac negru și aruncate după tine.