Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în bucătăria fiicei mele, cu vorbele ei răsunându-mi în minte.
„Nu poți cumpăra dreptul de a-mi conduce viața!”
Elena stătea lângă chiuvetă, cu ochii plini de lacrimi.
— Asta crezi tu despre mine? am întrebat-o. Că vreau să te cumpăr?
— Nu, mamă. Cred că mă iubești. Dar de fiecare dată când nu fac ce vrei tu, îmi amintești cât ai sacrificat pentru mine.
Am vrut să-i răspund imediat.
Să-i spun despre fabrica din Buzău, despre serile în care călcam haine pentru vecine, despre paltonul pe care îl purtasem doisprezece ani.
Dar m-am oprit.
Pentru că exact asta făceam de fiecare dată.
Îi prezentam socoteala unei vieți pe care eu alesesem să o trăiesc astfel.
— Mi-e frică pentru tine, Elena, am spus într-un târziu.
— Știu, mamă.
— Tu nu știi cum este să rămâi fără serviciu și să nu ai din ce plăti facturile.
— Ba știu cum a fost pentru tine. Am crescut lângă tine. Dar nu pot să-mi petrec toată viața încercând să nu repet nimic din ce ai pățit tu.
M-am așezat pe scaun.
— Și dacă atelierul nu merge?
— Atunci o să caut alt serviciu. Am o calificare, am experiență. Nu sunt lipsită de apărare.
— Dar Radu?
Elena a oftat.
— Iar Radu?
— Nu vreau să profite de tine.
— Mamă, dacă am nevoie de un sfat despre relația mea, o să ți-l cer.
M-a durut răspunsul.
Nu pentru că fusese nepoliticos.
Ci pentru că îmi arăta cât de puțin loc îmi mai lăsa în deciziile ei.
Am plecat în seara aceea fără să ne îmbrățișăm.
Trei săptămâni, Elena nu mi-a răspuns la telefon.
La început am fost furioasă.
Îmi spuneam că este nerecunoscătoare, că uitase prea repede cine o crescuse și cine îi cumpărase apartamentul.
Apoi am început să mă îngrijorez.
Dacă nu avea bani?
Dacă renunțase deja la serviciu?
Dacă Radu o convinsese să facă o prostie?
Într-o dimineață m-am întâlnit cu o vecină de-a ei la piață.
— Ce mai face Elena? m-a întrebat femeia. Am văzut că și-a schimbat programul. Parcă lucrează la ceva cu haine acum.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Da, am răspuns, deși nu știam nimic.
— Și prietenul ei s-a mutat definitiv, nu? Îl văd mereu acolo.
Am plecat din piață cu sacoșa aproape goală.
Fiica mea își schimbase viața, iar eu aflam de la vecini.
În după-amiaza aceea am făcut sarmale.
Am scos din cămară un borcan de zacuscă și le-am pus într-o sacoșă.
Nu am sunat-o înainte.
Mi-am spus că o mamă are dreptul să-și vadă copilul.
Când am ajuns la apartament, am descuiat cu cheia pe care mi-o dăduse Elena după cumpărare.
Era acasă.
Radu stătea pe canapea, cu televizorul pornit.
Elena a ieșit din bucătărie și s-a oprit când m-a văzut.
— Mamă? De ce n-ai sunat?
— Ți-am adus ceva de mâncare.
Am ridicat sacoșa.
— Am făcut sarmale. Și zacuscă, așa cum îți place.
Nu s-a apropiat să o ia.
— Mamă, te-am rugat să nu mai vii fără să mă anunți.
— Nu mi-ai răspuns la telefon de trei săptămâni!
— Pentru că aveam nevoie de liniște.
M-am uitat spre Radu.
El și-a coborât privirea, dar nu s-a ridicat.
— Văd că ai liniște, am spus. Și că Radu s-a instalat aici.
Elena a închis ochii.
— Te rog, nu începe.
— Eu nu încep nimic. Dar măcar puteai să-mi spui că ai renunțat la serviciu!
— Nu am renunțat fără să mă pregătesc. Am început să lucrez la atelier și am câteva comenzi.
— Și dacă nu merge?
— Mamă, am discutat deja.
— Elena, eu am rămas fără nimic ca tu să ai casa asta!
Atunci s-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem.
— Și eu ce trebuie să fac cu asta?
Am rămas fără răspuns.
— Să nu schimb niciodată nimic? Să nu greșesc? Să nu-mi aleg singură omul cu care locuiesc?
— Vreau doar să-ți fie bine.
— Dar nu mă lași să hotărăsc eu ce înseamnă bine pentru mine.
Apoi s-a apropiat de ușă.
— Mamă, dă-mi cheia, te rog.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— Ce?
— Cheia apartamentului.
Am scos-o din buzunar.
Elena mi-a prins mâna, mi-a deschis degetele și mi-a lăsat cheia în palmă, arătându-mi că nu mai trebuie să o folosesc. Apoi a luat-o înapoi.
— Te rog să nu mai vii neanunțată.
— Mă dai afară din casa pe care ți-am cumpărat-o?
Elena a început să plângă.
— Vezi? Exact asta faci! Nu e niciodată casa mea. E mereu casa pe care mi-ai cumpărat-o tu!
Am privit-o lung.
În fața mea nu mai era fetița pe care o țineam de mână când mergeam la școală.
Era o femeie adultă care îmi cerea să-i respect viața.
Și eu nu știam cum să fac asta fără să simt că o pierd.
— Nu ți-am cerut niciodată banii înapoi, am șoptit.
— Știu, mamă. Dar mi-ai cerut să trăiesc de parcă trebuie să ți-i înapoiez în fiecare zi.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât orice insultă.
M-am uitat spre sacoșa cu mâncare.
— Măcar sarmalele să le iei.
Elena a clătinat din cap.
— Nu acum, mamă.
Am luat sacoșa și am plecat.
În autobuz am plâns cu fruntea lipită de geam.
Mă simțeam alungată.
Umilită.
De parcă toate zilele în care muncisem pentru ea nu mai valorau nimic.
Când am ajuns acasă, am pus sarmalele în frigider.
Apoi am scos din sertar un dosar vechi.
În el păstram documentele depozitelor bancare, chitanțe și câteva calcule făcute de mână.
Ani întregi adunasem fiecare leu.
Pe o foaie scrisesem cândva:
„Apartament Elena”.
M-am uitat mult timp la cele două cuvinte.
Nu scrisesem „Apartament Elena, cu condiția să mă asculte”.
Nu scrisesem „Apartament Elena, dar eu hotărăsc”.
Îi dădusem banii pentru că o iubeam.
Numai că, undeva pe drum, începusem să cred că sacrificiul meu trebuia să-mi garanteze un loc permanent în fiecare decizie a ei.
Asta nu însemna că nu mă durea felul în care mă îndepărtase.
Mă durea cumplit.
Îmi doream să mă fi îmbrățișat, să-mi fi spus că mă iubește și că vom găsi o cale să ne înțelegem.
Dar nici eu nu-i lăsasem prea mult loc să respire.
Au trecut patru luni.
Elena îmi trimite uneori câte un mesaj scurt.
De sărbători mi-a scris:
„La mulți ani, mamă. Sper că ești bine.”
I-am răspuns:
„Sunt bine, fata mea. Ai grijă de tine.”
Nu am întrebat-o despre Radu.
Nici despre atelier.
Nici despre banii pe care îi câștigă.
A fost greu să nu întreb.
Încă îmi fac griji pentru ea.
Încă mă trezesc uneori noaptea întrebându-mă dacă are tot ce-i trebuie.
Dar încerc să înțeleg că grija nu trebuie să însemne control.
Într-o dimineață, când mă dureau genunchii mai tare decât de obicei, am sunat și mi-am făcut programare la medic.
Amânasem ani întregi.
De data aceasta nu mai aveam pentru cine să pun banii deoparte.
Și mi-am dat seama cât de trist suna asta.
De parcă eu nu aș fi contat niciodată.
Nu știu dacă Elena și cu mine vom mai avea vreodată relația de dinainte.
Poate că timpul ne va ajuta să vorbim altfel.
Poate că într-o zi mă va invita la cafea și voi putea intra în apartamentul ei fără să simt nevoia să mut o cană sau să-i dau un sfat.
Dar până atunci trebuie să învăț ceva ce n-am știut să fac aproape patruzeci de ani.
Să-mi iubesc fiica fără să-i conduc viața.
Și să am grijă și de mine.
Pentru că apartamentul este al ei.
L-am cumpărat cu banii mei, dar i l-am dăruit.
Iar un dar nu ar trebui să devină o datorie pe care copilul să o plătească toată viața.
Totuși, uneori mă întreb dacă Elena înțelege cât m-a costat libertatea pe care i-am oferit-o.
Poate că am greșit amândouă.
Eu, pentru că am dat totul și apoi am așteptat să fiu ascultată.
Ea, pentru că a pus distanță între noi într-un fel care m-a rănit profund.
Dar un lucru îl știu sigur.
Dacă aș putea întoarce timpul, tot aș vrea să-mi ajut copilul.
Numai că de data aceasta aș păstra ceva și pentru mine.
Nu doar bani.
Ci și dreptul de a avea propria mea viață.