Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas cu degetul pe pagina caietului.
— Mamă, tu ai trecut cadourile copiilor la datorii?
Florica și-a îndreptat spatele.
— Nu le-am trecut la datorii. Am ținut și eu o evidență. Ce, e interzis?
— Atunci de ce ai adus caietul aici?
— Ca să vadă și Ioana cât am făcut noi pentru familia voastră!
M-am apropiat de Andrei și m-am uitat peste umărul lui.
Pe pagina deschisă scria că, în decembrie, Florica și Gheorghe îi dăduseră lui Vlad 500 de lei de Crăciun.
Îmi aminteam perfect ziua aceea.
Vlad fusese atât de fericit, încât dormise cu plicul sub pernă. Voia să-și cumpere o bicicletă.
Florica îi spusese atunci:
— Sunt de la bunica și bunicul, puiule. Să-ți iei ce-ți dorești!
Acum suma era trecută într-un caiet pe care îl folosea împotriva noastră.
Andrei a întors pagina.
— Și aici? Trei sute de lei pentru ziua Marei?
— Păi nu i-am dat?
— Ba da, mamă. Dar erau cadouri!
— Și cadourile costă, Andrei!
Socrul meu a intervenit:
— Maică-ta vrea doar să înțelegeți că n-am stat cu mâinile în sân. V-am ajutat când ați avut nevoie.
Andrei a închis caietul.
— Tată, când ne-ați împrumutat bani pentru reparația mașinii, i-am dat înapoi. Îți amintești?
Gheorghe a dat din cap.
— Da, dar nu despre asta…
— Ba tocmai despre asta este vorba. Un împrumut este un împrumut. Un cadou este un cadou. Nu poți să-i dai unui copil bani de Crăciun și, după doi ani, să-i treci în socoteala părinților.
Florica și-a smuls caietul din mâinile lui.
— Foarte bine! De acum înainte nu vă mai dau nimic!
Am simțit nevoia să răspund.
— Doamnă Florica, nu v-am cerut niciodată să le cumpărați copiilor cadouri scumpe.
— Dar le-ați primit!
— Pentru că am crezut că sunt oferite din dragoste, nu ca să le folosiți într-o ceartă.
Florica s-a înroșit.
— Auzi, Gheorghe? Acum mă acuză că nu-mi iubesc nepoții!
Din hol s-a auzit un zgomot.
Mara stătea lângă ușă.
Vlad era în spatele ei, ținându-și ochelarii vechi în mână.
— Mami, a întrebat Mara încet, trebuie să-i dăm bunicii banii înapoi?
Mi s-a strâns inima.
Andrei s-a dus imediat la copii.
S-a aplecat în fața lor.
— Nu, iubita mea. Nu trebuie să dați nimic înapoi.
— Dar bunica a zis că a cheltuit mult cu noi.
— Bunica și bunicul v-au făcut cadouri. Iar cadourile nu sunt datorii.
Florica a încercat să intervină.
— Andrei, eu n-am spus…
— Mamă, te rog să nu mai vorbești despre bani în fața copiilor.
Tonul lui era atât de ferm, încât soacra a tăcut.
I-am dus pe Mara și Vlad în camera lor și le-am spus că nu făcuseră nimic greșit.
Când m-am întors, Andrei stătea lângă fereastră.
— Mai este ceva ce vreau să lămurim, a spus el.
Florica și-a strâns geanta.
— Ce mai ai de lămurit?
— Pe cine ai invitat astăzi?
— Familia, normal.
— Câți oameni?
A ezitat.
— Vreo cincisprezece.
— Și le-ai spus că Ioana pregătește masa?
— Așa se face în fiecare an!
— Dar anul acesta ți-am spus că nu organizăm nimic.
— Am crezut că vă răzgândiți.
Andrei s-a uitat la ea.
— Nu, mamă. Ai crezut că, dacă îi inviți pe toți, Ioana o să se simtă obligată să gătească.
Florica n-a răspuns.
Atunci soțul meu și-a scos telefonul.
— Ce faci? a întrebat Gheorghe.
— Îi anunț că nu este nicio petrecere.
Mama lui a făcut un pas spre el.
— Andrei, ne faci de râs!
— Nu eu am invitat oameni în casa altcuiva fără să întreb.
A sunat-o mai întâi pe sora lui.
— Daniela, vreau să-ți spun ceva. Astăzi nu organizăm petrecere. Mama v-a invitat fără să discute cu noi.
A ascultat câteva secunde.
— Nu, Ioana nu este bolnavă și nu s-a întâmplat nimic grav. Pur și simplu anul acesta sărbătorim numai noi patru.
A închis și a sunat următoarea rudă.
Apoi încă una.
Florica stătea pe scaun, cu buzele strânse.
— Niciodată nu m-ai făcut de rușine în halul ăsta, a murmurat.
Andrei a lăsat telefonul jos.
— Mamă, de nouă ani Ioana muncește câte două zile pentru aniversarea mea. Eu stau cu invitații, iar ea abia apucă să mănânce.
M-am uitat surprinsă la el.
Nu-l mai auzisem vorbind așa.
— Am văzut-o obosită, a continuat. Am auzit când ai criticat-o. Și am tăcut pentru că mi-era mai comod să nu mă cert cu tine.
Florica și-a șters ochii.
— Deci eu sunt vinovată pentru tot?
— Nu. Și eu sunt vinovat. Mai ales eu, pentru că este soția mea și trebuia să mă ocup și eu de propria aniversare.
Gheorghe s-a ridicat.
— Hai, Florica. Nu mai avem ce căuta aici.
Soacra și-a luat caietul albastru.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Să nu mai veniți la noi când aveți nevoie de ceva!
Am simțit un nod în gât, dar am răspuns calm:
— Nu vreau să vă cer nimic. Vreau doar să putem fi o familie fără să ne ținem socoteala fiecărui gest.
N-a spus nimic.
Au plecat trântind ușa.
Câteva minute am rămas în bucătărie, fără să vorbim.
Apoi Andrei s-a apropiat de mine.
— Ioana, îmi pare rău.
Am dat din cap.
— Știu.
— Nu, nu cred că știi. Am fost atât de obișnuit să te văd făcând totul, încât am ajuns să cred că așa trebuie să fie.
M-am sprijinit de blat.
— Nouă ani, Andrei. Nouă aniversări în care eu am fost ultima care s-a așezat la masă.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Și când mama ta mă critica, tu îmi spuneai să n-o bag în seamă.
— Știu.
— Nu vreau să mă aperi o singură dată și apoi să uităm totul.
M-a luat de mână.
— Nici eu.
În seara aceea n-am gătit nimic special.
Andrei a comandat două pizza din banii lui personali, iar eu am scos tortul mic din frigider.
Am pus patru farfurii pe masă.
Mara a aprins lumânările, iar Vlad a început să cânte „La mulți ani” înainte să fim pregătiți.
Am râs cu toții.
Andrei a suflat în lumânări și apoi a împărțit singur tortul.
— Asta a fost cea mai liniștită aniversare a mea, a spus.
— Și cea mai ieftină, am glumit eu.
A zâmbit.
— Și cred că cea mai frumoasă.
După ce copiii au adormit, am discutat despre bani.
Am stabilit că ochelarii lui Vlad sunt prioritatea noastră.
Că nu mai organizăm mese pentru rude din obligație.
Și că, dacă Andrei își dorește o petrecere, se ocupă și el de cumpărături, pregătiri și curățenie.
Nu era o pedeapsă.
Era responsabilitatea lui, la fel cum era și a mea.
Florica nu ne-a sunat aproape o lună.
Gheorghe i-a spus lui Andrei că mama lui plânge și că se simte respinsă.
Andrei a mers să vorbească cu ei, dar nu m-a rugat să-mi cer scuze pentru că refuzasem petrecerea.
Când Florica a adus din nou vorba despre caiet, i-a spus că orice sumă împrumutată trebuie discutată clar și returnată conform înțelegerii.
Dar cadourile pentru copii nu pot fi transformate în datorii după ce au fost oferite.
Nu știu dacă a fost de acord.
Știu doar că n-a mai adus caietul în discuție.
Câteva săptămâni mai târziu, ne-a invitat la prânz.
Am întrebat-o dacă are nevoie să aduc ceva.
— Nu, Ioana. Am pregătit eu.
Când am ajuns, masa era pusă.
Florica a început să spună că salata de boeuf îmi ieșea mie mai bună, apoi s-a oprit.
— Mă rog, fiecare o face cum știe.
Nu a fost o scuză.
Dar măcar nu mai era o jignire.
Relația noastră nu s-a schimbat peste noapte.
Uneori Florica încă face observații.
Uneori Andrei trebuie să-i amintească faptul că nu mai acceptăm să fim criticați în propria casă.
Dar acum nu mai tace.
Iar eu nu mai pregătesc mese uriașe doar ca să demonstrez că sunt o soție bună.
De ziua mea, câteva luni mai târziu, Andrei s-a trezit înaintea mea.
A pregătit micul dejun împreună cu copiii.
Clătitele au ieșit puțin arse, iar bucătăria arăta de parcă trecuse o furtună prin ea.
Dar când am intrat și i-am văzut pe toți trei încercând să ascundă surpriza, am început să râd.
Pentru prima dată după mulți ani, cineva se gândise și la mine.
Și atunci am înțeles ceva.
Nu mâncarea, cadourile sau mesele mari țin o familie unită.
Ci felul în care oamenii se respectă atunci când unul dintre ei spune că nu mai poate.
Iar dragostea adevărată nu ar trebui să vină niciodată cu un caiet de datorii.