Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Gabriel a îndepărtat telefonul de ureche și a închis apelul.
Câteva secunde n-a îndrăznit să mă privească.
— Daniela, nu interpreta greșit. Monica este entuziasmată. Le-a promis copiilor și acum nu mai știe ce să le spună.
M-am uitat la el.
— Gabriel, sora ta tocmai mi-a împărțit camerele și mi-a cerut să-i las frigiderul. Tu chiar crezi că mai avem ce discuta?
— Are trei copii! a izbucnit el. Ce vrei să fac, să-i spun că nu mai primește casa?
— Exact asta vreau să faci.
S-a înroșit.
— O să mă faci de râs în fața întregii familii!
— Nu eu i-am promis proprietatea mea.
A făcut câțiva pași prin curte, apoi s-a întors brusc.
— Știi ceva? Dacă nu treci casa pe numele Monicăi, nici nu mai văd de ce am rămâne împreună!
L-am privit în tăcere.
Cincisprezece ani de căsnicie.
Cincisprezece ani în care îi găsisem scuze pentru nepăsare, pentru cheltuielile lui și pentru felul în care își punea mereu rudele înaintea mea.
Iar acum îmi cerea să aleg între căsnicia noastră și casa cumpărată din banii bunicii mele.
— Bine, Gabriel, am spus.
A clipit.
— Ce bine?
— Dacă asta este condiția ca să rămânem împreună, atunci cred că trebuie să ne despărțim.
A început să râdă.
— Hai, Daniela, nu mai face teatru.
— Nu fac teatru.
— Pentru o casă la țară arunci cincisprezece ani?
— Nu pentru casă. Pentru faptul că ai hotărât să dai altcuiva ceva ce nu-ți aparține, apoi m-ai amenințat când am refuzat.
Gabriel s-a apropiat.
— Eu încercam să-mi ajut sora!
— Cu munca mea.
— Suntem căsătoriți!
— Și tocmai de aceea trebuia să mă întrebi înainte să-i promiți ceva.
A rămas câteva clipe fără răspuns.
Apoi și-a schimbat tonul.
— Bine. Nu-i mai facem donație. O lăsăm doar să locuiască aici câteva luni.
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Nici măcar până se pune pe picioare?
— Monica are apartamentul ei. Are unde locui. Nu vorbim despre cineva rămas în stradă.
— Dar copiii…
— Copiii nu au nicio vină. Tocmai de aceea n-ar fi trebuit să le promiteți ceva fără acordul meu.
Gabriel și-a dus mâinile la cap.
— Nu se poate discuta cu tine!
— Ba se poate. Numai că nu-ți place răspunsul.
În acel moment, Monica s-a întors de la mașină.
A intrat pe poartă și s-a uitat când la mine, când la fratele ei.
— Ei? V-ați hotărât?
Gabriel n-a răspuns.
— Daniela? a insistat ea. Eu trebuie să știu dacă încep să împachetez.
M-am întors spre ea.
— Nu începi să împachetezi nimic pentru casa asta.
Fața i s-a schimbat.
— Gabriel mi-a promis!
— Atunci ai o problemă cu Gabriel, nu cu mine.
Monica și-a încrucișat brațele.
— Nu pot să cred cât de egoistă ești. Ai o casă întreagă și preferi s-o ții pentru tine, când trei copii ar putea locui aici!
— Da, Monica. Prefer să păstrez casa pe care am cumpărat-o și am renovat-o.
— Dar noi suntem familie!
— Familia nu înseamnă că ai dreptul să iei lucrurile altuia.
S-a întors spre fratele ei.
— Spune-i ceva!
Gabriel privea în pământ.
— Monica, cred că trebuie să amânăm.
— Să amânăm?!
Vocea ei a răsunat în toată curtea.
— Le-am spus băieților că ne mutăm! Am vorbit deja cu cineva să mă ajute cu mobila!
M-am uitat la ea.
— Atunci sună-i și spune-le că a fost o neînțelegere.
— Tu chiar nu ai inimă!
Nu i-am mai răspuns.
Am deschis poarta și i-am rugat să plece.
Monica a ieșit prima, bombănind că nu va mai călca niciodată pe proprietatea mea.
Gabriel a rămas în urmă.
— O să regreți, Daniela.
M-am uitat la casa din spatele meu.
La veranda pe care o reparasem.
La gardul vopsit cu mâinile mele.
La trandafirii pe care îi plantasem primăvara trecută.
— Poate. Dar casa nu o dau.
Am închis poarta după ei.
În seara aceea, Gabriel s-a întors în apartamentul nostru din oraș înaintea mea.
Când am ajuns, îl așteptau două valize în dormitor.
Nu ale lui.
Ale mele.
— Ce înseamnă asta? l-am întrebat.
Stătea lângă fereastră.
— Dacă tot vrei să ne despărțim, poți să pleci la casa ta de la țară.
M-am uitat la bagaje.
— Ai hotărât și asta fără să mă întrebi?
— Apartamentul ăsta este și al meu.
— Știu, Gabriel. Tocmai de aceea nu poți hotărî singur cine pleacă.
A ridicat vocea.
— Nu o să stau sub același acoperiș cu o femeie care își bate joc de familia mea!
Am tras un scaun și m-am așezat.
— Atunci trebuie să găsim o soluție legală pentru separare. Dar nu mă dai afară din locuința noastră doar pentru că nu ți-am cedat casa.
S-a plimbat nervos prin cameră.
Apoi m-a întrebat:
— Și ce vrei să fac acum?
— Vreau să încetăm să ne amenințăm. Mâine discutăm despre cum ne separăm.
Nu i-a plăcut.
A sunat-o pe Monica.
Am auzit doar câteva fragmente.
„Nu vrea.”
„Nu, nici temporar.”
„Da, vin.”
După aproape o oră și-a strâns câteva haine într-o geantă.
— Mă duc la sora mea până te liniștești.
— Bine.
S-a oprit în ușă.
— Nici măcar nu încerci să mă oprești?
M-am uitat la el.
— Gabriel, te-am rugat ani întregi să mă asculți. Acum, când îți spun că nu mai pot continua așa, tot tu aștepți să te rog.
A plecat fără să răspundă.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Nu eram fericită.
Nu mă simțeam învingătoare.
Cincisprezece ani nu dispar doar pentru că cineva trântește o ușă.
Dar dimineața, când mi-am făcut cafeaua, am observat ceva.
Nimeni nu mă întreba unde îi sunt cămășile.
Nimeni nu se plângea că nu mai avem pâine.
Nimeni nu-mi explica ce obligații am față de rudele lui.
Era liniște.
Și pentru prima dată după mult timp, liniștea aceea nu mă speria.
În săptămânile următoare am discutat cu un avocat.
I-am arătat documentele casei de la țară, actele garsonierei moștenite de la bunica și dovezile plăților făcute la cumpărare și renovare.
Mi-a explicat că proveniența banilor era importantă pentru stabilirea drepturilor patrimoniale și că trebuia analizată separat situația economiilor folosite.
Nu voiam să fac greșeala de a crede că totul se rezolvă doar pentru că numele meu apărea în contract.
Am început demersurile pentru divorț și pentru clarificarea bunurilor.
Gabriel a încercat de câteva ori să mă convingă să renunț.
Mai întâi mi-a spus că Monica nu mai vrea casa.
Apoi că ar fi suficient să-i lăsăm să petreacă verile acolo.
Când am refuzat, a revenit la acuzații.
— Ai distrus familia pentru niște pereți!
I-am răspuns o singură dată:
— Nu pereții ne-au despărțit. Faptul că ai crezut că poți decide singur asupra vieții mele.
După aceea am discutat doar despre lucrurile necesare separării.
La începutul verii m-am mutat pentru o perioadă la casa de la țară.
Am reparat câteva scânduri de pe verandă.
Am curățat straturile de legume.
Și am plantat trandafiri cățărători de-a lungul gardului.
Într-o sâmbătă, vecina mea, Aurelia, a venit să-mi ceară câteva răsaduri de roșii.
Am băut cafeaua pe verandă.
La un moment dat, mi-a spus:
— Să știi că l-am văzut pe Gabriel zilele trecute.
N-am întrebat nimic.
Dar ea a continuat.
— Tot la sora lui stă. Și cică nu prea se mai înțeleg.
Am ridicat privirea.
— De ce?
Aurelia a zâmbit amar.
— Monica se plânge că nu pune bani la întreținere, că mănâncă din cumpărăturile copiilor și că nu strânge după el. Îi ocupă bucătăria cu patul lui pliant și se ceartă mereu din cauza spațiului.
Am rămas câteva secunde tăcută.
Era aproape ironic.
Gabriel îmi ceruse să-i dau Monicăi o casă întreagă pentru că avea nevoie de mai mult loc.
Acum el însuși locuia înghesuit în apartamentul ei și devenise omul de care sora lui voia să scape.
— Mi-a spus că Monica l-a rugat să te sune, a adăugat Aurelia. Să-l primești înapoi.
Am privit spre grădină.
— Nu mai este treaba mea.
Vecina a dat din cap.
— Așa e, Daniela.
După ce a plecat, am luat stropitoarea și am mers spre trandafiri.
Florile abia începeau să se deschidă.
Mi-am amintit ziua în care cumpărasem casa.
Gardul era strâmb, veranda aproape putrezită, iar grădina plină de buruieni.
Gabriel îmi spusese atunci că îmi pierd timpul.
Trei ani mai târziu voise să-i ofere surorii lui tot ce construisem.
Nu pentru că nu înțelegea cât muncisem.
Ci pentru că se obișnuise să considere munca mea un lucru de care putea dispune după bunul plac.
Am udat ultimul trandafir și m-am așezat pe treptele verandei.
Divorțul nu era încă încheiat.
Mai aveam acte de rezolvat și discuții dificile înainte.
Dar pentru prima dată nu mă mai întrebam ce trebuie să sacrific ca să păstrez liniștea în căsnicie.
Casa rămânea locul în care mă simțeam eu însămi.
Și nu aveam de gând să renunț la ea doar pentru că altcineva hotărâse că o merită mai mult.
Uneori, cel mai greu nu este să spui „nu” unui străin.
Ci să-i spui „nu” omului lângă care ai trăit cincisprezece ani și care a ajuns să creadă că tot ce este al tău i se cuvine.
Iar eu spusesem, în sfârșit, acel „nu”.