Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mama s-a supărat? am repetat, privind spre Mihai. Eu stau aici cu febră de 39 de grade și primul lucru care te interesează este că mama ta s-a supărat?
Mihai a oftat și și-a desfăcut nasturii de la cămașă.
— Cristina, te rog, nu începe iar. Mama a venit să-ți aducă supă. Puteai măcar să-i mulțumești.
— I-am mulțumit! Dar după aceea a început să-mi arate praful de pe mobilă și să-mi spună că nu sunt în stare să țin o casă!
— Așa vorbește ea. Nu trebuie să iei totul personal.
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
— Mihai, eu sunt soția ta. De ce trebuie să mă apăr singură de fiecare dată?
— Pentru că faci din orice o tragedie!
A ieșit din dormitor, lăsând ușa întredeschisă.
Am rămas în pat, ascultând cum își încălzea mâncarea în bucătărie.
Nu m-a întrebat dacă luasem medicamentele. Nu mi-a adus apă. Nici măcar nu s-a întors să vadă dacă mai aveam febră.
În noaptea aceea am plâns până am adormit.
A doua zi dimineață, când Mihai a plecat la serviciu, am sunat-o pe sora mea, Daniela.
— Poți să vii puțin la mine?
— Cristina, ce ai? Abia te aud.
— Sunt bolnavă. Și nu mai pot.
Daniela a ajuns după-amiază, cu medicamentele recomandate de doctor și o pungă cu alimente.
Când m-a văzut, s-a speriat.
— Doamne, Cristina! De ce nu mi-ai spus că ești atât de rău?
M-a ajutat să mă ridic, mi-a pregătit ceva de mâncare și a verificat dacă urmam tratamentul.
Apoi s-a așezat lângă mine.
— Unde este Mihai?
— La serviciu.
— Și cine are grijă de tine?
N-am răspuns.
Daniela m-a privit câteva secunde.
— Cristina, spune-mi ce se întâmplă în casa asta.
Atunci am început să plâng.
I-am povestit despre Mariana, despre cheia apartamentului, despre dulapurile răscolite și despre toate discuțiile în care Mihai îmi ceruse să tac.
— Și tu ai suportat toate astea? m-a întrebat.
— Am crezut că se vor liniști lucrurile.
— Dar se liniștesc?
Am clătinat din cap.
— Atunci trebuie să hotărăști cât mai poți trăi așa.
În seara aceea, Mihai a găsit-o pe Daniela în bucătărie.
— Bună, Daniela. Nu știam că vii.
— Am venit pentru că sora mea este bolnavă și are nevoie de ajutor.
— A venit și mama astăzi.
Daniela l-a privit direct.
— Mihai, Cristina are nevoie de soțul ei, nu de cineva care să-i verifice praful de pe mobilă.
El s-a încruntat.
— Nu cred că trebuie să te amesteci în căsnicia noastră.
— Ai dreptate. Dar nici mama ta nu ar trebui să se amestece.
Mihai a rămas fără răspuns.
După plecarea Danielei, a venit în dormitor.
— Acum îi povestești și surorii tale ce se întâmplă între noi?
— Am sunat-o pentru că aveam nevoie de ajutor.
— Mă faci de râs în fața familiei tale.
— Mihai, eu nu mai pot continua așa.
— Iar ameninți?
— Nu te ameninț. Îți spun că sunt nefericită.
S-a așezat pe marginea patului.
— Ce vrei să fac? Să nu-mi mai primesc mama în casă?
— Vreau să nu mai intre fără să ne anunțe. Vreau să nu-mi mai umble prin lucruri. Și vreau să mă aperi când mă jignește.
— Mama nu se schimbă la vârsta ei.
— Atunci schimbă tu felul în care reacționezi.
Mihai s-a ridicat.
— Nu o să-mi întorc mama împotrivă pentru niște prostii.
Atunci am înțeles că nu mai aveam ce să discut.
După ce m-am însănătoșit, am început să caut o garsonieră de închiriat.
Nu i-am spus lui Mihai. Aveam nevoie să știu că pot pleca înainte să înceapă din nou discuțiile.
Am găsit o locuință mică, la etajul patru al unui bloc fără lift, într-un cartier liniștit din Ploiești.
Nu era luxoasă. Avea o bucătărie îngustă, un dulap vechi și o fereastră spre curtea blocului.
Dar proprietara mi-a spus că voi primi toate cheile și că nimeni nu va intra fără acordul meu.
Am semnat contractul.
În aceeași săptămână am discutat cu banca despre creditul apartamentului cumpărat împreună cu Mihai. Nu voiam să plec fără să înțeleg ce obligații financiare aveam în continuare.
Am aflat că mutarea mea nu mă elibera automat de credit. Aveam nevoie de o înțelegere cu Mihai și, eventual, de acordul băncii pentru orice modificare.
Am hotărât să rezolvăm partea financiară separat, fără să mai amân plecarea.
Sâmbătă dimineață, Daniela a venit să mă ajute cu bagajele.
Îmi strânsesem hainele, câteva cărți, documentele personale și lucrurile pe care le cumpărasem înainte de căsătorie.
Când Mihai a intrat în dormitor și a văzut valizele, a rămas în prag.
— Ce faci?
— Plec.
— Unde?
— Mi-am închiriat o garsonieră.
A început să râdă.
— Cristina, nu poți vorbi serios.
— Vorbesc foarte serios.
— Din cauza unor certuri cu mama?
Am închis valiza.
— Nu plec din cauza mamei tale. Plec pentru că tu ai ales să nu fii niciodată de partea mea.
— Iar dramatizezi!
— Vezi? Nici acum nu mă asculți.
În clipa aceea, ușa apartamentului s-a deschis.
Mariana a intrat cu cheia ei, fără să sune.
— Ce-i cu bagajele astea?
Mihai s-a întors spre ea.
— Cristina spune că pleacă.
Soacra mea și-a pus geanta pe masă.
— Dacă pleci pentru atâta lucru, înseamnă că n-ai fost făcută pentru familie!
M-am uitat la ea.
— Ba da, Mariana. Dar nu pentru o familie în care trebuie să tac, să muncesc și să mulțumesc atunci când sunt criticată.
— Mihai, auzi cum îmi vorbește?
Soțul meu a rămas nemișcat.
— Cristina, hai să discutăm după ce te calmezi.
— Sunt calmă, Mihai. Pentru prima dată după mult timp.
Daniela a luat una dintre valize.
— Hai, Cristina.
Am trecut pe lângă Mariana, care încă îmi reproșa că distrug familia.
La ușă m-am întors spre Mihai.
— Dacă vrei să discutăm despre căsnicia noastră, știi unde mă găsești. Dar nu mă mai întorc într-o casă în care mama ta hotărăște totul.
Am plecat.
În prima seară petrecută în garsonieră, am mâncat o supă încălzită pe aragaz și m-am așezat pe pat.
Era liniște.
Nimeni nu verifica frigiderul. Nimeni nu-mi muta hainele. Nimeni nu comenta că lăsasem o cană în chiuvetă.
Am plâns, dar nu din regret.
Plângeam pentru anii în care crezusem că trebuie să suport orice ca să păstrez o căsnicie.
Mihai nu m-a căutat în seara aceea.
A doua zi mi-a trimis un mesaj.
„Poate când te calmezi, putem vorbi.”
Nu i-am răspuns.
După două săptămâni, m-a sunat.
— Cristina, cât mai ai de gând să stai acolo?
— Nu știu, Mihai.
— Mama spune că faci toate astea ca să mă pedepsești.
Am închis ochii.
— Tu ce crezi?
— Cred că exagerezi.
— Atunci nu avem ce discuta.
— Nu poți să arunci o căsnicie pentru niște neînțelegeri!
— Mihai, nu neînțelegerile au distrus căsnicia. Faptul că nu ai vrut niciodată să le rezolvăm a făcut-o.
A urmat o tăcere lungă.
— Ce ar trebui să fac ca să te întorci?
— Să înțelegi că suntem doi adulți căsătoriți, nu tu, eu și mama ta. Să stabilești limite. Să nu mai accepți ca ea să intre peste noi și să mă umilească.
— Nu pot să-i cer mamei să nu mai vină la mine.
— Nici nu ți-am cerut asta. Ți-am cerut să respecte casa noastră.
— Pentru tine este simplu. Nu e mama ta.
Atunci am știut că nimic esențial nu se schimbase.
În lunile următoare, am început demersurile pentru divorț.
Am discutat despre apartament, despre ratele rămase și despre posibilitățile de a închide obligațiile comune în mod corect.
Nu a fost ușor. Au fost acte, cheltuieli și multe nopți în care m-am întrebat dacă luasem decizia potrivită.
Dar nu m-am întors.
Daniela a fost lângă mine când am avut nevoie, fără să încerce să-mi conducă viața.
Într-o seară, m-a întrebat:
— Îl mai iubești pe Mihai?
M-am gândit mult înainte să răspund.
— Cred că iubesc omul care speram să devină. Dar nu mai pot trăi cu omul care este.
După câteva luni, divorțul s-a încheiat.
Mihai a rămas în apartament, iar situația creditului a fost rezolvată prin acordurile necesare cu banca și prin împărțirea obligațiilor dintre noi.
Mariana nu m-a mai sunat.
Într-o dimineață de duminică, m-am trezit târziu, am făcut cafea și am lăsat intenționat cana în chiuvetă.
Am privit-o și am zâmbit.
Nu pentru că îmi doream dezordine.
Ci pentru că nimeni nu mai avea dreptul să mă facă să mă simt o femeie fără valoare pentru un lucru atât de mărunt.
Am înțeles că nu trebuie să alegi între a-ți respecta părinții și a-ți respecta partenerul.
Dar când unul dintre soți refuză să stabilească limite, celălalt ajunge să trăiască într-o căsnicie în care nu mai are loc.
Eu nu plecasem pentru că Mariana îmi criticase cearșafurile, mâncarea sau praful de pe mobilă.
Plecasem pentru că, de fiecare dată când mă durea ceva, Mihai îmi spunea că exagerez.
Și pentru că în ziua în care am avut febră de 39 de grade și am avut nevoie de el, a ales din nou să se îngrijească de supărarea mamei sale.
Nu-mi mai doream o căsnicie în care trebuia să cer voie să fiu respectată.
Îmi doream o viață în care să nu mă simt străină în propria casă.
Iar acum, în garsoniera mea mică, aveam în sfârșit lucrul care îmi lipsise cel mai mult în apartamentul nostru mare: liniștea.