Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Nu trebuie să hotărâm toate detaliile? am repetat. Călin, tu ai hotărât deja cu cine îți petreci nopțile, dar eu trebuie să aștept să-mi spui ce rol mai am în viața ta?
Soțul meu a închis fermoarul genții.
— Mariana, știam că o să reacționezi urât. Tocmai de aceea am amânat discuția.
— Nu este o discuție. Este un anunț. Tu ai decis totul și te aștepți să accept.
— Nu vreau să pierd familia noastră.
— Atunci de ce pleci la altă femeie?
N-a răspuns.
Și-a luat geanta și a pornit spre ușă. Pe comoda din hol era un desen făcut de Matei. Ne desenase pe toți trei ținându-ne de mână, sub un soare uriaș.
Călin s-a oprit o clipă, a privit desenul, apoi l-a pus înapoi.
— Ne vedem luni. Îl iau eu pe Matei de la grădiniță.
— Călin, nu poți să te întorci luni ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Ai tot weekendul să te liniștești.
A ieșit.
Am rămas în hol, ascultând cum mașina lui se îndepărta.
Încă îl iubeam. Acesta era lucrul care mă durea cel mai tare.
Dar iubirea mea nu însemna că eram obligată să accept orice.
Sâmbătă dimineața, Matei m-a întrebat de ce tata nu venise la micul dejun.
— Este plecat câteva zile, iubitul meu.
— Dar luni vine?
— Vine să te vadă, da.
Nu voiam să-l mint, dar nici să-i pun în brațe probleme pe care un copil de cinci ani nu avea cum să le înțeleagă.
După ce s-a dus să se joace, am luat un caiet și am început să scriu.
Programul grădiniței. Mesele. Facturile. Ratele. Cine îl lua pe Matei când era bolnav. Cine stătea cu el noaptea. Cine își modifica programul de serviciu când apărea o urgență.
Apoi am scris programul propus de Călin.
Luni, marți, miercuri: familia.
Joi, vineri, sâmbătă, duminică: Elena.
M-am uitat la cele două liste.
Planul lui funcționa numai dacă eu continuam să fac tot ce făcusem până atunci, fără să cer nimic și fără să am dreptul la propria viață.
Duminică seara m-a sunat.
— Ce face Matei?
— Doarme.
— Și tu? Te-ai mai liniștit?
— Călin, Elena știe că tu intenționezi să locuiești în ambele case?
A tăcut.
— Știe că te întorci luni și că te aștepți să dormi în patul nostru?
— Nu am discutat toate detaliile cu ea.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Atunci ce i-ai spus?
— Că între noi lucrurile nu mai merg bine de mult.
— I-ai spus că suntem despărțiți?
— Mariana, nu complica lucrurile.
— Tu le-ai complicat când ai început să spui două povești diferite.
Vocea lui s-a schimbat.
— Deci ce vrei să fac?
— Vino mâine la ora patru. O să discutăm după ce petreci timp cu Matei.
— Despre ce?
— Despre planul meu.
Am închis.
Luni, Călin a intrat în casă cu aceeași geantă de voiaj.
— Sper că ai avut timp să gândești mai rațional, mi-a spus.
Pe masa din bucătărie îl așteptau câteva foi.
— Așază-te, Călin.
A luat prima pagină.
Era programul lui Matei.
— Ce-i asta?
— Responsabilitățile tale de tată. Ai spus că luni, marți și miercuri vrei să fii aici. Am trecut ce presupun acele zile.
— Adică?
— Îl iei de la grădiniță, îi pregătești cina, îl ajuți să se spele, îl culci și te ocupi de diminețile următoare. Iar pentru restul săptămânii trebuie să stabilim cum împărțim responsabilitățile, nu doar nopțile în care îți convine să fii prezent.
Călin s-a uitat indignat la mine.
— Nu asta am vrut să spun!
— Atunci ce ai vrut să spui? Că vii aici trei zile, mănânci, dormi și te joci puțin cu Matei, iar eu mă ocup în continuare de tot?
— Sunt tatăl lui!
— Exact. Și rămâi tatăl lui șapte zile pe săptămână, indiferent unde dormi.
Am împins a doua foaie spre el.
— Iar aceasta este partea care mă privește pe mine.
A început să citească.
— Dormitoare separate? Separarea cheltuielilor? Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că, dacă alegi să continui relația cu Elena, eu nu mai accept să mă tratezi ca pe soția ta când îți convine. Nu îți mai spăl hainele, nu îți pregătesc mesele și nu împart patul cu tine.
— Dar eu nu vreau să divorțăm!
— Și eu nu vreau să fiu soție trei zile pe săptămână.
Telefonul lui a început să sune.
A privit ecranul și a respins apelul.
A sunat din nou.
— Este Elena? l-am întrebat.
— Nu contează.
— Răspunde. Poate și ea are întrebări despre programul tău.
Călin a ieșit pe balcon.
Când s-a întors, era palid.
— Ce i-ai spus despre noi? l-am întrebat.
— Că lucrurile erau complicate.
— Știe că până vineri dormeai lângă mine și făceam planuri pentru concediul de iarnă?
N-a răspuns.
— I-ai spus că eu eram de acord să trăiești cu amândouă?
— Nu chiar.
— Călin, ai mințit-o și pe ea.
Și-a luat geanta.
— Am nevoie de aer.
— Poți să pleci. Dar nu te mai întorci presupunând că totul va fi ca înainte.
În seara următoare, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.
„Sunt Elena. Îmi pare rău că vă scriu. Cred că soțul dumneavoastră ne-a spus lucruri diferite.”
Am rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
I-am răspuns simplu:
„V-a spus că eu am acceptat să locuiască în ambele case?”
Răspunsul a venit imediat.
„Nu. Mi-a spus că mariajul vostru se terminase de mult și că locuiați împreună doar pentru copil. Eu credeam că sunteți deja despărțiți.”
Am închis ochii.
Nu simțeam nevoia să mă cert cu ea. Călin era omul care îmi promisese fidelitate și care ascunsese adevărul amândurora.
„Vă mulțumesc că mi-ați spus”, i-am scris.
Două zile mai târziu, Călin a venit să-l ia pe Matei de la grădiniță.
Nu l-am lăsat să transforme vizita într-o discuție despre noi.
— Întâi te ocupi de copil. Vorbim după ce adoarme.
În seara aceea i-a făcut baie, i-a pregătit hainele pentru a doua zi și i-a citit povestea cu dinozauri.
După ce Matei a adormit, Călin s-a așezat în bucătărie.
— M-am despărțit de Elena, a spus.
Am simțit pentru o clipă o ușurare dureroasă.
— De ce?
— Pentru că te aleg pe tine. Vreau să fim din nou o familie.
L-am privit lung.
— Dacă eu aș fi acceptat programul tău, te-ai mai fi despărțit de ea?
A tăcut.
— Călin, răspunde-mi.
— Nu știu.
Atunci am înțeles.
— Nu te-ai întors pentru că ai înțeles cât m-ai rănit. Te-ai întors pentru că planul tău nu a funcționat.
— Mariana, am făcut o greșeală. Spune-mi ce să fac ca să repar lucrurile.
— Nu poți repara opt ani de căsnicie cu o singură propoziție.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dar îl avem pe Matei!
— Și tocmai pentru că îl avem pe Matei trebuie să încetăm să ne mințim.
Am respirat adânc.
— Ne separăm, Călin. Nu mă mai întorc la căsnicia pe care ai hotărât tu s-o împarți cu altcineva.
— Și copilul?
— Rămâne copilul nostru. Vom stabili un program de îngrijire și contribuțiile fiecăruia, ținând cont de nevoile lui. Nu îl vom pune să aleagă între noi.
Călin și-a acoperit fața cu mâinile.
— Mai există vreo șansă?
— Nu pot să-ți promit asta. Dar știu sigur că nu mai accept să trăiesc după regulile tale.
În săptămânile următoare, am discutat cu un avocat și am început să stabilim condițiile separării, cheltuielile pentru Matei și programul în care urma să petreacă timp cu fiecare dintre noi.
Călin a închiriat un apartament în apropiere.
La început a încercat să-mi vorbească despre împăcare la fiecare vizită. I-am spus că timpul petrecut cu Matei nu trebuie folosit ca să mă convingă să-l primesc înapoi.
În cele din urmă, a început să respecte această limită.
După trei săptămâni, a venit într-o sâmbătă să-l ia pe băiețel în parc.
Matei a alergat spre el.
— Tati! Mergem să vedem rațele?
— Mergem, campionule!
Călin l-a ajutat să-și îmbrace geaca, apoi s-a întors spre mine.
— Îl aduc la cinci, cum am stabilit.
— Bine.
A ezitat.
— Mariana, îmi pare rău pentru tot.
— Știu, Călin. Dar lucrurile nu mai pot fi ca înainte.
A încuviințat și a plecat cu Matei.
După ce ușa s-a închis, m-am întors în bucătărie.
Pe masă era caietul în care scrisesem, în primul weekend, toate lucrurile de care avea nevoie familia noastră.
Pe ultima pagină am adăugat o propoziție:
„Nu mai vreau o căsnicie în care trebuie să dispar eu pentru ca altcineva să fie fericit.”
Am închis caietul.
Încă îl iubeam pe Călin. Poate că o parte din mine avea să-l iubească mult timp.
Dar hotărâsem să merg mai departe cu separarea, nu să aștept ca el să se răzgândească din nou.
Matei avea în continuare doi părinți care îl iubeau, chiar dacă nu mai locuiau împreună.
Iar eu aveam, în sfârșit, dreptul să-mi construiesc o viață în care deciziile despre viitorul meu să nu mai fie luate fără mine.