Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Să nu te fac de râs? am repetat, privind spre Cătălin. Eu muncesc de dimineață, abia mă mai țin pe picioare, iar pe tine te preocupă ce vor spune musafirii?
— Alina, vorbește mai încet! Se aude în sufragerie!
— Atunci du-te și spune-le că soția ta este obosită. Că nu mai poate. Că petrecerea pe care ai organizat-o trebuie să fie și responsabilitatea ta.
Cătălin a strâns din maxilar.
— Nu pot să cred că faci asta tocmai în noaptea de Revelion.
Am pus tava pe blat.
— Nici eu nu pot să cred că, după ce ți-am spus de atâtea ori că sunt epuizată, ai ales să mă ignori.
Nicoleta, care stătea încă lângă ușă, a intervenit.
— Cătălin, Alina are dreptate. Am văzut cât a muncit. Tu nici măcar nu ai întrebat dacă are nevoie de ajutor.
El s-a întors surprins spre sora lui.
— Acum și tu ești împotriva mea?
— Nu sunt împotriva ta. Dar nu e corect să chemi atâția oameni și să aștepți ca ea să facă totul.
Cătălin a ridicat mâinile, exasperat.
— Bine! Atunci spuneți-mi ce vreți să fac!
Am privit chiuveta plină.
— În primul rând, vreau să nu-mi mai vorbești ca și cum aș fi angajata ta. În al doilea rând, de acum înainte te ocupi tu de musafiri.
— Adică?
— Adică eu nu mai gătesc, nu mai aduc platouri și nu mai spăl vase în seara asta.
— Și ce le spun oamenilor?
— Adevărul. Că ai organizat o petrecere și acum trebuie să fii gazdă.
Mi-am desfăcut șorțul și l-am așezat pe spătarul scaunului.
Cătălin se uita la mine de parcă făcusem ceva de neimaginat.
— Alina, nu poți să mă lași așa!
— Ba pot. Așa cum tu m-ai lăsat singură cu toate pregătirile.
Am ieșit din bucătărie și m-am dus în dormitor.
M-am așezat pe marginea patului, mi-am scos pantofii și am rămas câteva minute cu ochii închiși.
Din sufragerie se auzeau muzica și vocile invitaților.
Apoi vocea lui Cătălin:
— Sorin, mă ajuți puțin cu băuturile?
După câteva minute, am auzit-o pe Nicoleta întrebând cine poate strânge farfuriile.
Nu m-am ridicat.
Pentru prima dată, am lăsat lucrurile să se desfășoare fără să alerg eu să le rezolv.
La miezul nopții, Cătălin a bătut la ușa dormitorului.
— Alina, vii să ciocnim un pahar?
M-am uitat la el.
— Vin pentru că este și Revelionul meu. Nu pentru că trebuie să mă prefac că totul este bine.
Am intrat în sufragerie, am urat tuturor „La mulți ani” și am ciocnit un pahar de șampanie.
Elena, soacra mea, m-a privit atent.
— Alina, dar tu de ce ai dispărut? Mai trebuiau aduse câteva platouri.
Înainte să răspund, Nicoleta a intervenit.
— Mamă, Alina a gătit de dimineață. Restul ne descurcăm noi.
Elena a ridicat din sprâncene, dar n-a mai comentat.
Pe la două, când musafirii au început să ceară cafea, Cătălin a intrat în bucătărie și a descoperit că nu știa unde țineam ceștile pentru musafiri.
— Alina, unde sunt ceștile alea mari?
— În dulapul de deasupra cafetierei.
— Și zahărul?
— În sertarul din stânga.
— Dar șervețelele?
M-am uitat la el.
— Cătălin, locuiești aici de opt ani. Poate ar fi timpul să afli unde ținem lucrurile.
Nicoleta, care tocmai intra în bucătărie, și-a ascuns un zâmbet.
Cătălin n-a spus nimic.
La patru și jumătate dimineața, ultimii invitați au plecat.
În sufragerie erau pahare goale, farfurii murdare și confetti pe covor.
Cătălin a închis ușa și s-a întors spre mine.
— Chiar trebuia să mă faci de râs în fața tuturor?
Am rămas nemișcată.
După tot ce se întâmplase, aceea era singura lui preocupare.
— Cătălin, te-a întrebat cineva de ce am stat în dormitor?
— Mama a întrebat.
— Și ce i-ai spus?
— Că ești obosită.
— Atunci unde este rușinea?
N-a răspuns.
Am arătat spre sufragerie.
— Uite câte lucruri au rămas de făcut. Tu ai vrut petrecerea. Tu ai invitat oamenii. Acum te rog să strângi.
— Acum? Sunt rupt de oboseală!
Am simțit un râs amar urcându-mi în gât.
— Și eu cum crezi că mă simt?
S-a uitat la chiuvetă, apoi la masa plină de vase.
— Le facem mâine.
— Nu, Cătălin. Tu le faci mâine. Eu mă duc să dorm.
Am intrat în dormitor și am închis ușa.
Când m-am trezit, era aproape ora unsprezece.
Din bucătărie se auzeau vase lovindu-se între ele.
L-am găsit pe Cătălin în fața chiuvetei, cu mânecile suflecate.
Spălase doar o parte dintre farfurii, iar pe masă mai erau câteva platouri.
— Nu-mi vine să cred câtă mizerie s-a strâns, a spus.
— Așa este după fiecare petrecere.
— Și tu făceai toate astea singură?
M-am uitat la el.
— Da, Cătălin. De fiecare dată.
A rămas câteva secunde tăcut.
— Nu mi-am dat seama că este atât de mult de lucru.
— Pentru că niciodată n-ai fost cel care trebuia să facă totul.
A lăsat buretele jos.
— Alina, îmi pare rău.
Am tras un scaun și m-am așezat.
— Nu vreau să-ți pară rău doar pentru noaptea trecută. Vreau să înțelegi că problema nu este petrecerea.
— Atunci care este?
— Că tu hotărăști și eu execut. Când vrei musafiri, eu gătesc. Când vrei să mergem la părinții tăi, eu îmi schimb programul. Când spun că sunt obosită, mă acuzi că stric atmosfera.
Cătălin a privit în jos.
— Am crezut că îți place să avem casa plină.
— Ți-am spus clar că anul acesta nu vreau. M-ai auzit, dar ai făcut tot cum ai vrut.
— Ai dreptate.
Era prima dată când îl auzeam recunoscând asta fără să adauge imediat un reproș.
Dar nu eram pregătită să consider discuția încheiată.
— Dacă vrem să continuăm împreună, lucrurile trebuie să se schimbe. Nu mai inviți oameni fără să discutăm înainte. Nu mai presupui că eu gătesc pentru toți. Și nu mai accepți ca mama ta să mă critice pentru lucrurile pe care nici tu nu le faci.
Cătălin a încuviințat.
— Bine. Dar și tu trebuie să-mi spui când nu mai poți.
— Ți-am spus. De două săptămâni îți spun.
Atunci a tăcut.
În zilele următoare, am discutat concret despre treburile casei. Am împărțit cumpărăturile, curățenia și gătitul, ținând cont de programul fiecăruia.
Nu am făcut un tabel ca să-l pedepsesc. Am făcut-o pentru că nu mai voiam ca responsabilitățile mele să fie invizibile.
La început, Cătălin uita unele lucruri. Alteori mă întreba unde se află ceva ce putea găsi singur.
Dar am încetat să mai sar imediat să rezolv în locul lui.
După câteva săptămâni, Sorin l-a sunat să-l întrebe dacă organizăm o masă de ziua lui.
Cătălin a venit la mine înainte să-i răspundă.
— Alina, Sorin vrea să ne strângem sâmbătă. Tu ce spui?
— Prefer să ieșim la restaurant. Nu vreau să pregătesc iar o masă pentru zece persoane.
— Bine. Îi propun să rezervăm undeva.
A fost o conversație scurtă.
Dar pentru mine a însemnat mai mult decât toate scuzele din dimineața de Anul Nou.
Nu pentru că îmi ceruse voie, ci pentru că, în sfârșit, mă întrebase ce îmi doresc.
Au trecut câteva luni de atunci.
Nu pot spune că soțul meu s-a schimbat peste noapte. Am mai avut discuții, au mai existat momente în care a încercat să lase lucrurile pe seama mea.
Dar de fiecare dată i-am amintit ce stabiliserăm.
Și, treptat, a început să-și asume partea lui fără să aștepte să-l rog.
Într-o duminică, am ajuns acasă după o tură lungă la farmacie.
Cătălin pregătise cina, pusese rufele la spălat și strânsese bucătăria.
— Am făcut ceva simplu, mi-a spus. Sper să-ți placă.
M-am așezat la masă.
— Mulțumesc.
— Ești obosită?
Am zâmbit.
— Da. Foarte.
— Atunci mâncăm și ne uităm la un film. Fără musafiri.
Am râs amândoi.
Nu știu dacă Revelionul acela ne-a salvat căsnicia. Dar știu că a fost seara în care am încetat să mai accept ca liniștea familiei să depindă numai de tăcerea și munca mea.
Am înțeles că nu este suficient ca doi oameni să locuiască împreună și să spună că se iubesc.
Trebuie să se și asculte.
Iar respectul nu înseamnă doar să nu ridici vocea sau să nu jignești.
Înseamnă și să nu transformi oboseala celuilalt într-un preț firesc pentru propria ta distracție.
În noaptea aceea, Cătălin a vrut o casă plină de oameni.
Eu am vrut doar să fiu ascultată.
Și, pentru prima dată după mulți ani, am hotărât că dorințele mele nu mai trebuie să fie mereu ultimele.