Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin a rămas în ușa bucătăriei, privind telefonul de pe masă.
— Ce-i cu telefonul meu aici?
— Te-am întrebat de când, Cătălin.
A făcut doi pași spre masă și a întins mâna după aparat.
— Mi-ai umblat în mesaje?
— Am văzut notificarea Oanei. Apoi am citit ce vorbeați despre mine.
Fața i s-a înroșit.
— Nu aveai dreptul să-mi verifici conversațiile!
— Și tu aveai dreptul să mă înșeli?
— Ioana, nu începe să dramatizezi!
Am împins telefonul spre el.
— De cât timp vă întâlniți?
A tăcut câteva secunde.
— De vreo patru luni.
Patru luni.
Patru luni în care eu mă întrebam dacă avem bani pentru aparatul dentar al Marei, iar el își făcea timp să se întâlnească cu altă femeie.
— Și toate serile în care spuneai că ieși cu colegii?
— Nu toate au fost cu Oana.
Am râs amar.
— Asta ar trebui să mă liniștească?
Cătălin și-a trecut mâna prin păr.
— Uite, Ioana, lucrurile dintre noi nu mai mergeau bine. Tu erai mereu obosită, mereu preocupată de copii și de casă. Nu mai aveai timp pentru mine.
— Și cine crezi că trebuia să mă ajute ca să am timp?
— Nu poți să pui totul pe mine!
— Eu nu pun totul pe tine. Dar tu tocmai încerci să mă faci vinovată și pentru aventura ta.
Atunci a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
— Nu s-ar fi întâmplat dacă acasă mă simțeam dorit.
Am rămas nemișcată.
Nu faptul că mă înșelase m-a durut cel mai tare în clipa aceea.
Ci faptul că nici măcar acum nu putea să-și asume ce făcuse.
— Cătălin, am fost la psiholog împreună. Te-am rugat să mă ajuți. Ți-am spus că nu mai pot. Tu ai refuzat să continui terapia și acum îmi spui că eu te-am împins în brațele altei femei?
— Nu asta am spus.
— Ba exact asta ai spus.
Am luat telefonul și i l-am întins.
— Vreau să pleci pentru câteva zile. Avem nevoie să discutăm despre ce urmează, dar nu pot să fac asta acum.
Cătălin a izbucnit.
— Asta este și casa mea!
— Știu. Nu-ți contest drepturile asupra apartamentului. Îți cer doar să-mi dai puțin spațiu.
— Și copiii?
— Sunt în camera lor. Mâine putem discuta cum le explicăm situația fără să-i facem să creadă că sunt vinovați.
A plecat în dormitor și a început să-și pună hainele în doi saci mari.
Vorbea singur, suficient de tare încât să-l aud.
— O să vezi tu cum te descurci fără salariul meu!
Mara a apărut în prag.
— Tati, unde pleci?
Cătălin s-a oprit.
— O să stau puțin în altă parte.
Fetița s-a uitat la mine.
— Din cauza noastră?
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.
— Nu, iubita mea. Niciodată din cauza voastră. Eu și tata avem niște probleme de adulți. Voi nu ați făcut nimic greșit.
Cătălin a rămas câteva clipe nemișcat, apoi și-a luat sacii și a plecat.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, am stat singură la masa din bucătărie.
Pe frigider era lista cumpărăturilor. Lângă ea, programarea Marei la ortodont și o factură pe care trebuia s-o plătim.
Nu știam cum urma să mă descurc.
Dar știam că nu mă mai puteam întoarce la viața de dinainte.
A doua zi am sunat-o pe mama.
— Mamă, Cătălin a plecat.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot.
A tăcut mult timp.
— Ioana, o să fie greu, mi-a spus. Dar nu trebuie să treci singură prin toate.
În următoarele săptămâni am încercat să-mi organizez viața.
Am cerut mai multe ore la farmacie. Am discutat cu banca despre credit și am început să notez fiecare cheltuială.
Mama venea să stea cu Luca și Mara când putea, deși o dureau genunchii.
Cătălin trimitea bani, dar uneori cu întârziere. Iar când trebuia să-i ia pe copii, apăreau mereu alte planuri.
Într-o vineri, Mara îl așteptase îmbrăcată aproape o oră.
— Mami, tata a uitat că vine?
Am sunat.
— Cătălin, copiii te așteaptă.
— Sunt prins cu ceva. Nu pot ajunge.
— Trebuia să-mi spui din timp.
— Ioana, nu începe iar!
Am privit-o pe Mara, care își desfăcea încet șireturile.
— Nu este vorba despre mine. Este vorba despre copiii tăi.
Atunci am înțeles că nu puteam construi stabilitatea lor doar din promisiunile lui.
Am discutat cu un avocat despre divorț, locuință, contribuția financiară a fiecărui părinte și stabilirea unui program clar pentru copii.
Nu voiam să-l îndepărtez pe Cătălin de Mara și Luca. Voiam ca ei să știe când îl văd și să nu mai aștepte degeaba.
Când i-am spus ce demersuri începusem, s-a înfuriat.
— Deci chiar vrei să distrugi familia?
— Cătălin, familia noastră s-a schimbat în ziua în care ai ales să mă minți. Eu încerc acum să am grijă de copii.
— O să regreți!
— Poate o să regret multe lucruri. Dar nu mai vreau să fiu făcută vinovată pentru alegerile tale.
Au urmat luni dificile.
Uneori, la supermarket, calculam dacă îmi ajung banii pentru carne, detergent și fructe.
Alteori ajungeam acasă atât de obosită, încât îmi venea să mă așez direct pe podea.
Dar începusem să observ și ceva nou.
Nu mai tresăream când auzeam cheia în ușă.
Nu mai așteptam să mi se spună că arăt rău.
Nu mai trebuia să explic de ce nu avusesem timp să-mi aranjez părul.
Într-o dimineață, înainte să plec la serviciu, mi-am desfăcut părul și l-am prins din nou, mai atent.
Mara mă privea din ușa băii.
— Mami, acum zâmbești mai frumos.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Chiar așa, iubita mea?
— Da. Înainte erai mereu tristă.
Am îmbrățișat-o.
Atunci mi-am dat seama că, oricât încercasem să ascund certurile și umilințele, copiii simțiseră mai mult decât credeam.
Nu îmi doream ca Mara să crească învățând că o femeie trebuie să suporte orice ca să nu-și piardă soțul.
Și nici ca Luca să creadă că un bărbat poate lăsa toate responsabilitățile familiei pe umerii soției.
În cele din urmă, am finalizat divorțul și am stabilit obligațiile financiare și programul de legături personale cu copiii.
Cătălin a rămas tatăl lor, cu drepturi și responsabilități. Relația dintre noi, însă, nu mai putea continua.
Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am găsit într-un sertar o fotografie de la începutul căsniciei.
Eram îmbrăcată într-o rochie frumoasă, cu părul aranjat și cu un zâmbet larg.
Lângă mine stătea Cătălin, ținându-mă de mijloc.
Am privit mult fotografia.
Multă vreme crezusem că trebuie să redevin femeia din imagine ca să merit să fiu iubită.
Dar femeia aceea nu avea doi copii, rate, ture la farmacie și nopți nedormite.
Nu trecuse prin toate lucrurile prin care trecusem eu.
Nu eram mai puțin valoroasă pentru că mă schimbasem.
Eram aceeași Ioana, doar că purtam pe umeri mult mai multe responsabilități.
Am pus fotografia la loc și am stins lumina.
Nu alesesem drumul cel mai ușor.
Alesesem un drum în care trebuia să mă descurc cu mai puțini bani și cu mai multe griji.
Dar era și drumul în care nu mai trebuia să cer iertare pentru că eram obosită.
Nu știu dacă voi mai avea vreodată încredere într-un alt bărbat.
Știu doar că nu voi mai accepta să mi se spună că lipsa de respect este vina mea pentru că nu arăt ca acum zece ani.
Și că stabilitatea unei familii nu înseamnă doar doi părinți sub același acoperiș.
Înseamnă și o casă în care copiii văd respect, responsabilitate și grijă.
Iar dacă pentru a le oferi asta a trebuit să-mi reconstruiesc viața de la început, atunci măcar știu că nu m-am pierdut definitiv pe mine.