Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit-o pe Roxana, apoi pe Simona, care stătea în fotoliu de parcă tocmai pronunțase o sentință.
— Voi chiar credeți că mă puteți da afară din casa în care am trăit doisprezece ani cu soțul meu?
Răzvan a râs disprețuitor.
— Florina, nu te mai agăța de trecut. Cristian a murit. Trebuie să acceptăm realitatea.
— Realitatea este că apartamentul a fost cumpărat de mine și Cristian împreună.
Simona a lovit brațul fotoliului cu palma.
— Fiul meu a muncit pentru locuința aceea! Tu ai venit în familia noastră fără nimic!
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Am lucrat și eu, doamnă Simona. Am plătit rate, am cumpărat mobilă și am avut grijă de Cristian când s-a îmbolnăvit.
— Și ce voiai? O medalie pentru că ți-ai îngrijit bărbatul? a intervenit Roxana.
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Nu vreau nicio medalie. Vreau doar să nu mă tratați ca pe o străină.
Răzvan a împins foile de pe masă spre mine.
— Uite, am pregătit o înțelegere. Eliberezi apartamentul în treizeci de zile și noi nu mai avem nicio pretenție față de tine.
Am privit documentele.
— Ce pretenții?
— Cele care ni se cuvin după moartea fratelui meu.
— Și cine a stabilit că vi se cuvine apartamentul?
Simona s-a ridicat.
— Eu sunt mama lui! Am drepturi!
— Drepturile se stabilesc prin lege, nu printr-un consiliu de familie.
Roxana s-a apropiat furioasă.
— Ai grijă cum vorbești cu mama!
Mi-am deschis geanta.
— Tocmai pentru că m-am săturat de amenințări, am venit pregătită.
Am scos un dosar și l-am așezat pe masă.
Simona s-a uitat suspicioasă.
— Ce mai este și asta?
— Actele apartamentului. Și testamentul lui Cristian.
Răzvan s-a ridicat brusc.
— Ce testament?
— Cel pe care fratele tău l-a făcut înainte să moară.
Am deschis dosarul și am scos o copie a actului notarial.
— Cristian a vrut ca partea lui din apartament să-mi revină mie, în limitele prevăzute de lege.
Roxana a smuls aproape hârtia de pe masă.
— Nu se poate! Fratele meu nu ne-ar fi lăsat fără nimic!
— Nu v-a lăsat fără nimic. Dar nici nu v-a promis apartamentul în care locuiam împreună.
Simona citea documentul cu mâinile tremurânde.
— L-ai obligat să semneze!
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
— Cristian era bolnav, dar știa foarte bine ce face. A discutat cu notarul și a hotărât singur.
— Minți! a strigat Răzvan.
— Dacă aveți îndoieli, puteți contesta testamentul prin procedurile legale. Dar nu puteți veni la mine să-mi cereți să plec doar pentru că așa ați hotărât voi.
Roxana s-a întors spre mama ei.
— Tu ne-ai spus că Răzvan poate să se mute acolo!
Simona a încremenit.
— Și așa ar fi fost normal!
— Mamă, eu am renunțat la chiria pe care voiam s-o iau pentru că mi-ai promis apartamentul lui Cristian! a izbucnit Răzvan.
Atunci am înțeles de ce se grăbiseră atât.
Nu voiau doar să stabilească moștenirea.
Își făcuseră deja planuri cu locuința mea.
— Răzvan, i-am spus, dacă ai nevoie de o casă, trebuie să găsești o soluție. Dar nu mă poți scoate pe mine din a mea.
— O să vedem noi! a răspuns el. Mergem în instanță!
— Este dreptul vostru.
Simona s-a apropiat de mine.
— Florina, gândește-te bine. Dacă insiști cu testamentul, pentru noi nu mai faci parte din familie.
Am privit-o lung.
— Doamnă Simona, Cristian a fost familia mea. L-am iubit, l-am îngrijit și am rămas lângă el până la sfârșit. Nu aveți dreptul să-mi luați asta.
Mi-am strâns documentele.
— Iar apartamentul nu vi-l dau.
Am plecat fără să mai aștept un răspuns.
În seara aceea, când am intrat acasă, am găsit pe cuier geaca lui Cristian.
Am luat-o în brațe și am plâns.
Nu pentru că îmi era teamă de rudele lui.
Ci pentru că omul pe care îl iubeam nu mai era acolo să-mi spună că totul va fi bine.
A doua zi am mers la avocatul cu care discutasem despre succesiune.
I-am povestit ce se întâmplase și i-am arătat foile pe care Răzvan încercase să mă convingă să le semnez.
— Nu semnați nimic fără să verificăm, mi-a spus. Din actele de proprietate rezultă că aveți deja cota dumneavoastră din apartament. Testamentul privește partea care i-a aparținut soțului.
— Și mama lui?
— În situația descrisă, fără descendenți, mama poate avea drepturi succesorale, inclusiv o rezervă succesorală. Frații nu sunt moștenitori rezervatari. Vom stabili exact cotele în procedura succesorală.
Am încuviințat.
Nu voiam să iau nimic ce nu mi se cuvenea.
Voiam doar să nu pierd casa pentru care munciserăm amândoi.
În următoarele săptămâni, Simona și copiii ei au continuat să mă preseze.
Răzvan îmi trimitea mesaje în care îmi cerea să eliberez apartamentul.
Roxana le spunea rudelor că profitasem de boala lui Cristian pentru a obține testamentul.
Am păstrat mesajele și am lăsat avocatul să comunice cu ei în privința moștenirii.
Nu mai aveam puterea să mă cert zilnic.
La dezbaterea succesiunii, Simona a contestat voința exprimată de Cristian și a refuzat să accepte înțelegerea propusă.
Disputa a ajuns în instanță.
Au urmat luni de acte, termene și cheltuieli.
Cel mai greu nu era să aștept o hotărâre.
Cel mai greu era să-i aud vorbind despre Cristian ca despre un om care nu fusese în stare să decidă singur.
Într-o zi, avocatul mi-a arătat o scrisoare pe care soțul meu o lăsase împreună cu documentele sale.
O citisem și înainte, dar atunci am înțeles altfel cuvintele.
„Florina, știu cât ai sacrificat pentru noi. Apartamentul acesta este casa noastră. Vreau să poți rămâne aici și după ce eu nu voi mai fi.”
Am început să plâng în biroul avocatului.
Cristian știa cât de greu îmi fusese cu familia lui.
Și încercase să mă protejeze.
În cele din urmă, instanța a menținut valabilitatea testamentului, iar drepturile succesorale au fost stabilite cu respectarea rezervei cuvenite Simonei.
Am reușit să păstrez apartamentul, achitând suma stabilită pentru cota care îi revenea soacrei.
Nu a fost simplu. Am folosit economiile rămase și am acceptat să plătesc diferența în condițiile convenite.
Dar nu a trebuit să-mi părăsesc locuința.
Răzvan nu s-a mai mutat acolo.
Roxana nu și-a cerut scuze.
Iar Simona a încetat să mă mai caute după încheierea procedurilor.
Într-o duminică, la câteva luni după ce totul se terminase, am deschis dulapul lui Cristian.
De data aceasta am reușit să-i împăturesc hainele și să le așez în cutii.
Am păstrat o cămașă, geaca lui preferată și cartea de pe noptieră.
Apoi am deschis fereastra dormitorului.
Era aceeași cameră în care făcuserăm planuri pentru viitor, în care râseserăm și în care îmi promisese că nimeni nu ne va spune cum să trăim.
Nu mai puteam avea viitorul pe care ni-l imaginaserăm.
Dar puteam păstra ceea ce construiserăm împreună.
În seara aceea mi-am făcut un ceai și m-am așezat pe canapea, cu fotografia noastră de la nuntă lângă mine.
Nu simțeam că învinsesem pe cineva.
Nu mă bucuram că familia lui Cristian pierduse disputa pentru apartament.
Mă durea că, la doar câteva săptămâni după moartea lui, oamenii care ar fi trebuit să-i respecte memoria încercaseră să mă alunge din casa noastră.
Dar nu mai aveam de demonstrat nimic.
Nu fusesem o străină în viața lui Cristian.
Fusesem soția lui, omul care îi fusese alături în zilele bune și în cele mai grele.
Iar casa aceea nu era doar o moștenire pentru care ne certaserăm.
Era locul în care trăiserăm împreună.
Și, în sfârșit, puteam să-mi plâng soțul în liniște, fără să mă mai tem că cineva va veni să-mi spună când trebuie să plec.