Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva minute lângă pat, cu telefonul în mână.
Andreea îmi spusese că doarme acolo. Îi auzisem vocea somnoroasă, felul în care oftase, chiar și acel „te iubesc” rostit înainte să închidă.
Și totuși, camera era goală.
M-am dus în sufragerie să-mi iau un pahar cu apă. Atunci am observat ceva pe măsuța de lângă canapea.
Un ceas bărbătesc, auriu, cu cadran albastru.
L-am recunoscut imediat.
Îl văzusem cu câteva săptămâni înainte, la petrecerea firmei Andreei. Victor Dumitrescu, șeful ei, îl arătase tuturor, lăudându-se cât plătise pentru el.
L-am ridicat și l-am privit atent.
Nu aveam cum să fiu sigur că era același ceas. Dar semăna până la ultimul detaliu.
Și nu aveam nicio explicație pentru prezența lui în casa noastră.
Am făcut o fotografie, apoi l-am lăsat exact unde îl găsisem.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Mă gândeam la toate serile în care Andreea ajungea târziu, la mesajele pe care le ascundea și la felul în care mă făcea să mă simt vinovat când o întrebam dacă avem vreo problemă.
Dimineața am sunat-o.
— Bună, iubito. Ce faci?
— Îmi beau cafeaua. Tu?
— Am o zi aglomerată. Diseară ce planuri ai?
— Mă văd cu surorile mele. Probabil ajung acasă pe la opt.
— Bine. Vorbim atunci.
După ce am închis, am stat mult timp în bucătărie.
Primul meu impuls a fost să-i chem părinții, surorile și prietenele și să le arăt tuturor ce descoperisem.
Voiam să simtă măcar o parte din rușinea pe care o simțeam eu.
Dar apoi m-am uitat la fotografia noastră de la nuntă.
Nu voiam să transform sfârșitul căsniciei într-un spectacol.
Voiam adevărul.
La ora opt și zece, am auzit mașina Andreei în curte.
Am rămas așezat la masa din sufragerie.
Ușa s-a deschis.
— Alex? a strigat ea surprinsă când mi-a văzut geanta lângă cuier.
A intrat în sufragerie cu două pungi de cumpărături.
— Ce faci aici? Trebuia să vii duminică!
— Am terminat delegația mai devreme.
A încercat să zâmbească.
— Puteai să-mi spui! Te-aș fi așteptat.
Am privit-o lung.
— Andreea, aseară unde ai dormit?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică?
— Te-am întrebat unde ai dormit.
— Acasă, Alex. Ți-am spus la telefon.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Eu eram acasă când te-am sunat.
A încremenit.
— Poftim?
— Stăteam lângă patul nostru. Era gol, Andreea. Tu unde erai?
A lăsat încet pungile jos.
— Alex, lasă-mă să-ți explic.
— Te ascult.
— Am fost la o colegă. Am băut puțin vin și am rămas peste noapte. Nu ți-am spus pentru că știam că o să te superi.
Am încuviințat încet.
— Cum o cheamă?
— Ce importanță are?
— Are. Pentru că vreau să știu de ce soția mea a preferat să mă mintă.
Andreea și-a încrucișat brațele.
— Alex, faci din țânțar armăsar!
Atunci am scos ceasul din sertarul mesei și l-am așezat între noi.
— Și acesta cum a ajuns aici?
Andreea a privit obiectul.
Fața i s-a schimbat.
— De unde îl ai?
— L-am găsit aseară, în sufrageria noastră.
A întins mâna spre el, dar s-a oprit.
— Este al lui Victor, nu-i așa?
Nu mi-a răspuns.
— Andreea, vreau să aud adevărul de la tine. Nu încă o poveste despre cât de suspicios sunt.
S-a așezat pe canapea și și-a acoperit fața cu mâinile.
— Da. Este al lui Victor.
Am simțit cum îmi amorțesc degetele.
— A fost aici?
— Da.
— Și aseară ai fost cu el?
A început să plângă.
— Da, Alex.
M-am sprijinit de spătarul scaunului.
— De cât timp?
— De aproape șase luni.
Șase luni.
În timp ce eu încercam să găsesc o explicație pentru distanța dintre noi, ea avea deja o altă relație.
— Și toate cinele de serviciu?
— Nu toate, a șoptit.
Am râs amar.
— Văd că asta trebuie să mă liniștească.
— Alex, lucrurile dintre noi nu mai mergeau bine. Tu erai mereu plecat, eu mă simțeam singură…
— Atunci trebuia să vorbim. Să încercăm să reparăm ceva. Sau să ne despărțim.
— Mi-a fost frică să te pierd.
— Și ai ales să mă minți în fiecare zi?
A început să plângă mai tare.
— A fost o greșeală.
Am privit-o fără să spun nimic.
— O greșeală este să uiți o aniversare, Andreea. Tu ai făcut aceeași alegere timp de șase luni.
— Îl pot suna chiar acum și să termin totul!
— Nu despre Victor mai este vorba.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că aseară m-ai mințit fără să clipești. Și astăzi ai continuat, deși te-am întrebat direct.
Andreea s-a apropiat.
— Alex, te rog. Nu arunca tot ce am construit.
Am făcut un pas înapoi.
— Eu am venit acasă mai devreme pentru că voiam să-ți fac o surpriză. Mă gândeam că poate avem nevoie de câteva zile împreună.
Mi s-a frânt vocea.
— Iar tu nici măcar nu erai acasă.
Pentru prima dată, Andreea nu a mai încercat să găsească o explicație.
Am luat geanta de voiaj.
— Unde pleci? m-a întrebat.
— La fratele meu. Am nevoie de timp să mă gândesc.
— Și noi?
Am privit-o.
— Nu știu dacă mai există un „noi”.
În următoarele zile m-a sunat de zeci de ori.
Mi-a trimis mesaje în care îmi spunea că îl părăsise pe Victor, că regretă și că este dispusă să facă orice pentru a salva căsnicia.
Am acceptat să ne întâlnim după o săptămână.
Ne-am văzut într-o cafenea liniștită.
Andreea părea epuizată.
— Am greșit îngrozitor, Alex. Știu că nu am nicio scuză.
— Atunci spune-mi un singur lucru. Dacă nu mă întorceam mai devreme, când aveai de gând să-mi spui?
A privit în ceașca de cafea.
— Nu știu.
Răspunsul acela mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.
— Andreea, eu nu mai pot continua căsnicia.
A început să plângă.
— Nu-mi mai dai nicio șansă?
— Ți-am dat încrederea mea ani întregi. Nu pot să mă întorc acasă și să mă întreb în fiecare seară dacă îmi spui adevărul.
Am discutat apoi despre separare, despre casă și despre lucrurile pe care trebuia să le rezolvăm legal.
Nu aveam acte de divorț pregătite peste noapte și nici nu puteam hotărî singur ce se întâmplă cu bunurile comune.
Am apelat la un avocat și am început procedurile necesare.
Nu a fost simplu.
Au existat certuri, regrete și momente în care m-am întrebat dacă nu ar fi trebuit să încerc din nou.
Dar de fiecare dată îmi aminteam noaptea aceea.
Patul gol.
Vocea ei somnoroasă.
Și cuvintele rostite fără nicio ezitare:
„Normal că sunt acasă, Alex. Unde să fiu la ora asta?”
După câteva luni, divorțul s-a încheiat.
Am rămas o vreme în locuința noastră, până am stabilit cum împărțim bunurile.
Într-o seară, în timp ce strângeam ultimele lucruri, am găsit într-un sertar fotografia de la nuntă.
Andreea zâmbea larg, cu capul sprijinit pe umărul meu.
Am privit-o mult timp.
Nu regretam anii în care o iubisem.
Regretam doar că, în ultimele luni, încercasem să salvez singur o căsnicie despre care nu știam că devenise deja o minciună.
Am pus fotografia într-o cutie și am închis sertarul.
Nu mai voiam răzbunare.
Nu mai voiam să o umilesc în fața părinților sau a prietenilor.
Voiam doar să pot avea din nou încredere în propria judecată.
În noaptea în care m-am întors din delegație, crezusem că cel mai dureros lucru era să-mi găsesc patul gol.
Mai târziu am înțeles că nu absența Andreei mă distrusese.
Ci faptul că femeia pe care o iubeam mă convinsese luni întregi că distanța dintre noi exista doar în mintea mea.
Și că, atunci când adevărul a ieșit la iveală, am fost nevoit să accept că nu poți construi o căsnicie cu un om care îți spune „te iubesc” în timp ce te minte.