Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Diana, poți să-mi explici ce se întâmplă aici?
Vocea mea a făcut-o să tresară. S-a întors atât de repede, încât aproape a lovit scaunul din spatele ei.
— Alexandru? Ce cauți acasă? Nu aveai întâlniri până diseară?
— S-au terminat mai devreme. Te-am întrebat de ce țipi la Clara.
Diana și-a îndreptat rochia și a încercat să zâmbească.
— Nimic important, dragule. O simplă neînțelegere. Clara nu respectă regulile pe care le-am stabilit pentru copii.
M-am uitat la menajeră. Ținea în mâini o farfurie cu mâncare, iar ochii îi erau umezi.
— Clara, ce s-a întâmplat?
— Domnule Alexandru, David a cerut ceva de mâncare. Sofia mi-a spus că nici ea nu mâncase suficient la prânz. Le pregăteam o gustare.
— Și pentru asta te certa Diana?
Soția mea a intervenit imediat.
— Nu este vorba despre mâncare! Este vorba despre disciplină! Copiii trebuie să înțeleagă că nu pot primi orice, oricând!
— Diana, David are doi ani.
— Și? Tocmai acum trebuie să învețe!
Am simțit cum îmi crește furia.
— Unde sunt copiii?
— În camerele lor, a răspuns ea. I-am trimis să se liniștească.
Am plecat imediat spre etaj.
Sofia stătea pe covor, lângă frățiorul ei. David ținea elefănțelul de pluș în brațe.
Când m-a văzut, fetița s-a ridicat surprinsă.
— Tati! Ai venit!
Am îngenuncheat lângă ei.
— Da, iubita mea. Am venit mai devreme.
— Diana știe?
Întrebarea aceea m-a durut mai mult decât toate cuvintele auzite în bucătărie.
— Știe. Dar vreau să vorbim puțin noi trei.
Sofia și-a coborât privirea.
— Am făcut ceva rău?
— Nu. Absolut nimic.
Am luat-o de mână.
— Sofia, îți amintești când mi-ai spus că regulile sunt diferite când nu sunt acasă?
A încuviințat.
— Poți să-mi explici ce ai vrut să spui?
Fetița s-a uitat spre ușă.
— Diana spune că nu trebuie să te deranjăm cu prostii.
— Ce prostii?
— Dacă nu terminăm tot din farfurie, nu mai primim nimic până la următoarea masă. Și dacă David plânge, spune că îl răsfăț prea mult când încerc să-l liniștesc.
Am rămas fără cuvinte.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că Diana zice că o să te superi pe noi. Că tu muncești mult și noi îți facem numai probleme.
Am strâns-o în brațe.
— Sofia, ascultă-mă bine. Tu și David nu sunteți niciodată o problemă pentru mine. Sunteți copiii mei. Puteți să-mi spuneți orice.
Fetița a început să plângă încet.
— Mi-era frică să nu pleci și tu.
Mi s-a strâns inima.
După ce o pierduseră pe Elena, copiii mei trăiseră deja o despărțire pe care niciun copil nu ar trebui să fie nevoit s-o înțeleagă atât de devreme.
Iar eu, convins că le ofer o familie întreagă, nu observasem cât de singuri se simțeau în propria casă.
Le-am spus că voi avea grijă de ei și am coborât în bucătărie.
Diana mă aștepta cu brațele încrucișate.
— Sper că nu ai de gând să iei de bun tot ce spun copiii.
— De ce n-aș face-o?
— Pentru că Sofia este geloasă. Nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.
— Diana, acum câteva luni îmi spuneai că vă înțelegeți minunat.
— Pentru că încercam! Dar nu pot să cresc doi copii dacă tu îmi subminezi autoritatea!
Clara stătea lângă chiuvetă, pregătită să plece.
— Clara, te rog să rămâi puțin, i-am spus.
Diana a izbucnit.
— Nu pot să cred că o asculți pe menajeră în locul propriei soții!
— O ascult pentru că a încercat să-i ajute pe copiii mei.
— Copiii tăi! a repetat Diana, ridicând vocea. Mereu copiii tăi! Eu ce sunt în casa asta?
Am privit-o lung.
— Ești femeia cu care m-am căsătorit pentru că am crezut că putem construi o familie.
— Și nu putem?
— Nu dacă Sofia se teme să-mi spună că îi este foame.
Diana a rămas câteva clipe tăcută.
Apoi a încercat să-mi ia mâna.
— Alexandru, poate am fost prea severă. Dar sunt obosită și eu. Tu ești mereu plecat, iar eu trebuie să mă ocup de toate.
Mi-am retras mâna.
— Aveai ajutor. Aveai tot ce îți trebuia. Dacă nu puteai face față, trebuia să-mi spui. Nu să-i faci pe copii să se teamă de tine.
— Exagerezi!
— Nu. Am auzit cum vorbeai cu Clara. Și am discutat cu Sofia.
Atunci Diana s-a întors furioasă spre menajeră.
— Tu ai întors copiii împotriva mea!
— Ajunge, Diana!
Vocea mea a răsunat în bucătărie.
— Clara nu este vinovată că ai fost surprinsă vorbind urât. Și nu voi permite să o ameninți pentru că a spus adevărul.
Soția mea a făcut un pas înapoi.
— Și ce ai de gând să faci? Să mă dai afară din propria casă?
Am respirat adânc.
— Vreau să locuim separat. Astăzi. Nu mai pot lăsa lucrurile așa.
Diana a început să plângă.
— Alexandru, distrugi căsnicia pentru niște mofturi de copii!
— Nu copiii ne-au distrus căsnicia. Felul în care i-ai tratat a făcut-o.
Am discutat despre lucrurile personale pe care voia să le ia și despre o soluție temporară de locuit. I-am spus că vom rezolva toate aspectele legale prin avocat, dar că, pentru moment, nu mai eram dispus să continuăm viața împreună.
Diana a încercat să mă convingă să mă răzgândesc.
Mi-a promis că va fi mai răbdătoare, că nu va mai ridica vocea și că totul va reveni la normal.
Dar nu mai puteam să mă bazez doar pe promisiuni.
În seara aceea, după ce Diana a plecat, am chemat-o pe Clara în sufragerie.
— Vreau să-ți mulțumesc, i-am spus.
Femeia părea stânjenită.
— Nu trebuie, domnule Alexandru. N-am făcut nimic deosebit.
— Ai avut curaj să spui ceva ce eu trebuia să observ singur.
Clara și-a coborât privirea.
— Mi-a fost teamă că o să-mi pierd serviciul.
— Și totuși ai intervenit.
— Nu puteam să mă prefac că nu văd. Sofia și David sunt copii buni. Aveau nevoie de cineva care să-i asculte.
Am simțit un nod în gât.
— Îmi pare rău că te-am pus, fără să știu, într-o asemenea situație.
Clara a rămas în continuare să lucreze pentru noi, dar i-am explicat că responsabilitatea pentru siguranța și creșterea copiilor îmi aparține mie, nu ei.
În zilele următoare, am redus deplasările și am delegat o parte dintre responsabilitățile de la firmă.
Am discutat și cu un psiholog specializat în lucrul cu copiii, pentru a înțelege cum îi puteam ajuta pe Sofia și David să se simtă din nou în siguranță.
Nu voiam să le pun întrebări la nesfârșit sau să-i fac să retrăiască fiecare moment neplăcut.
Voiam să știe că îi cred și că îi voi asculta de acum înainte.
După câteva săptămâni, Sofia a început să fie din nou fetița veselă pe care o știam.
Desena în sufragerie, își invita prietenele în vizită și venea să-mi povestească tot ce făcuse la școală.
David alerga prin casă cu elefănțelul lui și râdea când îl ridicam în brațe.
Într-o duminică dimineață, pregăteam clătite împreună cu Sofia.
Fetița stătea lângă mine, amestecând aluatul într-un castron.
— Tati, pot să te întreb ceva?
— Sigur, iubita mea.
— Dacă fac ceva greșit, o să te superi pe mine?
Am lăsat lingura jos.
— Uneori poate o să fiu supărat pentru un lucru pe care îl faci. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc. Și niciodată nu trebuie să-ți fie frică să-mi spui adevărul.
Sofia s-a gândit câteva clipe.
— Atunci pot să-ți spun că am spart ieri o cană?
Am zâmbit.
— Bineînțeles.
— Și nu mă pedepsești?
— Dacă a fost un accident, strângem cioburile în siguranță și mergem mai departe. O cană se poate înlocui.
Fetița a zâmbit larg.
— Bine. Atunci vreau două clătite!
Am început să râd.
După mult timp, râsul acela nu mai părea străin în casa noastră.
Cu Diana am început demersurile de divorț. Nu am mai încercat să repar o relație în care copiii mei ajunseseră să se teamă să vorbească.
Nu știu dacă Diana a înțeles vreodată cât rău făcuse.
Dar eu am înțeles ceva ce nu voi mai uita.
Crezusem că, dacă le ofer copiilor o casă frumoasă, haine bune, jucării și o femeie care să le fie alături, le ofer tot ce au nevoie.
Dar o familie nu se construiește din mobilă scumpă și fotografii în care toată lumea zâmbește.
Se construiește din siguranța de a spune adevărul, din răbdare și din grija pe care o arăți când nimeni nu te privește.
În ziua aceea, Clara riscase să-și piardă serviciul pentru a-i apăra pe Sofia și David.
Iar eu aproape că pierdusem încrederea copiilor mei pentru că fusesem prea ocupat să cred că totul era bine.
Acum știam că cea mai importantă responsabilitate a mea nu era să conduc o afacere de succes.
Era să fiu tatăl la care copiii mei să poată veni fără teamă, indiferent ce s-ar fi întâmplat.