Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu s-a oprit între mine și Bianca, privind-o cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Bianca, te-am întrebat ce-ai făcut!
— Radu, nu te băga! Este o problemă între mine și ea!
— Tocmai ți-ai pălmuit sora în mijlocul nunții noastre!
Bianca a râs nervos.
— Sora mea? Te rog frumos! Este doar fata din prima căsnicie a tatălui meu!
Am simțit cum mă dor cuvintele acelea mai tare decât palma.
Radu a rămas nemișcat.
— Și asta îți dă dreptul să o lovești?
— Nu înțelegi! A venit aici ca să mă facă de râs!
— Eu am invitat-o, Bianca.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Bianca s-a întors brusc spre el.
— Tu?
— Da. Am cunoscut-o pe Alexandra printr-o colaborare profesională. Când am aflat că sunteți rude, am crezut că ar fi frumos să participe la nuntă.
— Și nu te-ai gândit să mă întrebi?
— Nu mi-am imaginat că ai putea să te porți așa cu cineva din familia ta.
Atunci tata s-a apropiat.
— Radu, hai să nu stricăm seara. Fetele au avut mereu neînțelegeri.
M-am uitat la el.
— Neînțelegeri, tată? Așa numești tu ce s-a întâmplat?
A evitat să mă privească.
— Alexandra, știi cum este Bianca. Se enervează repede.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Și când m-ai dat afară din casă la șaisprezece ani, tot pentru că Bianca se enerva repede a fost?
Radu s-a întors spre mine.
— Te-a dat afară?
Bianca a intervenit imediat.
— Nu începe iar cu poveștile tale! Ai plecat singură pentru că nu suportai să nu fii în centrul atenției!
— Aveam șaisprezece ani, Bianca. Am plecat cu o geantă, în ploaie, după ce tata mi-a spus să ies din casă.
— Pentru că făceai numai scandal!
Am privit-o.
— M-ai acuzat că ți-am distrus o rochie. Tata nici măcar nu m-a întrebat dacă era adevărat.
Diana, mama ei, a venit lângă noi.
— Alexandra, nu cred că este momentul să dezgropăm trecutul.
— Pentru mine trecutul acela nu s-a încheiat niciodată, doamnă Diana.
Radu a privit-o pe Bianca.
— Este adevărat că Alexandra a plecat de acasă la șaisprezece ani?
Bianca și-a încrucișat brațele.
— Da, dar nu a fost așa cum spune ea!
— Și după aceea ați mai căutat-o?
Nimeni n-a răspuns.
Radu s-a întors spre tata.
— Dumneavoastră v-ați căutat fiica?
Tata și-a coborât privirea.
— Lucrurile erau complicate atunci.
— Era un copil, a spus Radu.
Bianca l-a apucat de braț.
— Radu, termină! Este nunta noastră! Nu o să lași femeia asta să ne distrugă seara!
El și-a retras brațul.
— Bianca, tu ai lovit-o. Tu ai început să o umilești în fața invitaților.
— Pentru că nu avea ce căuta aici!
— Și dacă era o necunoscută, aveai dreptul să o pălmuiești?
Bianca a tăcut.
Radu a respirat adânc.
— Vreau să-mi spui măcar că îți pare rău.
— Pentru ce? Pentru că am spus adevărul?
— Pentru că ai lovit un om care nu te amenința și nu îți făcea nimic.
Bianca s-a uitat spre invitații care ne priveau.
— Acum vrei să mă umilesc eu în fața tuturor?
— Nu. Vreau să-ți asumi ce ai făcut.
— Nu am de ce să-mi cer scuze!
Radu a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi s-a întors spre mine.
— Alexandra, îmi pare foarte rău. Eu te-am invitat și nu mi-am imaginat că vei fi tratată astfel.
— Nu este vina ta, Radu.
— Vreau să știi că nu consider normal ce s-a întâmplat.
Am încuviințat.
— Mulțumesc. Dar cred că este mai bine să plec.
Mi-am luat geanta de pe scaun.
Bianca a izbucnit din nou.
— Perfect! Asta trebuia să faci de la început!
Radu s-a întors spre ea.
— Bianca, ajunge!
— Ce faci? Îi iei partea împotriva propriei soții?
— Nu este vorba despre a alege între două femei. Este vorba despre faptul că tocmai am văzut o parte din tine pe care nu o cunoșteam.
Bianca a început să plângă.
— Deci o să-mi strici nunta pentru ea?
— Nu eu am provocat scandalul.
— Atunci hai să uităm totul și să continuăm petrecerea!
Radu a privit-o lung.
— Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Am ieșit din sală înainte să aud restul discuției.
Pe terasa restaurantului era răcoare.
M-am așezat pe o bancă și am scos din geantă un șervețel.
Obrazul încă mă ustura.
Dar ceea ce mă durea cu adevărat era tăcerea tatălui meu.
Cincisprezece ani trecuseră de când mă alungase din casă.
Și, în seara aceea, când Bianca mă lovise în fața tuturor, el făcuse exact același lucru ca atunci.
Nimic.
După câteva minute, am auzit pași în spatele meu.
Era tata.
— Alexandra, trebuie să vorbim.
Am rămas așezată.
— Despre ce?
— Nu trebuia să aduci vorba despre lucrurile acelea în fața lui Radu.
Am ridicat privirea.
— Serios, tată? Asta te deranjează?
— Bianca este foarte supărată. Iar Radu spune că nu mai vrea să continue petrecerea.
— Și eu ce ar trebui să fac?
— Poate ai putea să-i spui că totul a fost o neînțelegere.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— M-a pălmuit în fața invitaților, tată.
— Știu, dar…
— Nu există niciun „dar”.
A oftat.
— Alexandra, și tu ai fost mereu încăpățânată.
Atunci m-am ridicat.
— Când aveam șaisprezece ani, m-ai dat afară din casă fără să mă asculți. În seara asta, după cincisprezece ani, ai văzut cum Bianca mă lovește și tot pe mine mă rogi să repar lucrurile.
— Nu este chiar așa.
— Ba exact așa este.
Tata și-a coborât privirea.
— Nu știam că ai ajuns să ai propria firmă. Radu mi-a spus că lucrați împreună.
Am râs amar.
— Asta te interesează acum? Firma mea?
— Nu, Alexandra. Voiam doar să spun că mă bucur că te-ai descurcat.
— Nu ai știut dacă m-am descurcat pentru că nu m-ai căutat niciodată.
A rămas tăcut.
— Nu ai întrebat dacă am unde să dorm. Dacă am terminat liceul. Dacă am avut ce mânca. Nu ai venit nici măcar o dată la mătușa să vezi cum sunt.
Mi-am șters lacrimile.
— Am așteptat ani întregi să mă cauți, tată. La început în fiecare zi. Apoi doar de ziua mea. Până când am încetat să mai aștept.
— Îmi pare rău, a șoptit.
— Poate că îți pare. Dar eu nu mai sunt copilul care se întoarce acasă doar pentru că tu îi spui.
Am plecat spre parcare.
Nu m-a urmat.
A doua zi, Radu m-a sunat.
— Alexandra, vreau să-ți cer din nou scuze pentru ce s-a întâmplat.
— Nu trebuie să-ți ceri tu scuze pentru Bianca.
— Știu. Dar eu te-am invitat.
Am ezitat.
— Cum s-a terminat nunta?
A tăcut câteva secunde.
— Am oprit petrecerea mai devreme. Bianca a refuzat să discutăm liniștit și a continuat să spună că tu ai provocat totul.
— Îmi pare rău.
— Nu este responsabilitatea ta. Eu trebuie să hotărăsc ce fac cu această căsnicie.
Am încuviințat, deși nu mă putea vedea.
— Sper să iei decizia potrivită pentru tine.
— Alexandra, vreau să știi ceva. Nu contează ce firmă ai sau câți bani câștigi. Nimeni nu merită să fie tratat cum te-a tratat Bianca.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Mulțumesc, Radu.
După aproape o lună, am aflat de la o rudă că Radu și Bianca se despărțiseră și începuseră demersurile de divorț.
Nu m-am bucurat.
Nu îmi dorisem să-i distrug căsnicia.
Dar nici nu mă simțeam vinovată pentru faptul că Radu văzuse cu ochii lui cum se purta femeia cu care se căsătorise.
Tata a încercat să mă sune de câteva ori.
Nu i-am răspuns imediat.
Într-un final, i-am trimis un mesaj.
„Dacă vrei cu adevărat să reconstruim o relație, trebuie mai întâi să recunoști ce s-a întâmplat. Nu pot continua să fiu eu cea care își cere scuze pentru greșelile altora.”
Nu mi-a răspuns.
Și, pentru prima dată, tăcerea lui nu m-a mai făcut să mă simt abandonată.
Într-o seară, după serviciu, am trecut pe la mătușa mea.
Femeia care mă primise la șaisprezece ani m-a întâmpinat cu aceeași căldură.
— Alexandra, am auzit ce s-a întâmplat la nuntă.
Am dat din cap.
— Nu trebuia să mă duc.
Mătușa mi-a pus o ceașcă de ceai în față.
— Poate că trebuia. Nu pentru ei. Pentru tine.
— Cum adică?
— Ca să vezi că nu mai ești fetița care a plecat plângând, cu o geantă în mână. Acum poți să pleci pentru că alegi tu, nu pentru că te alungă cineva.
Am început să plâng.
De data aceasta nu de rușine.
Ci pentru că înțelesesem cât de mult mă schimbase viața.
La șaisprezece ani crezusem că, dacă tata nu mă mai voia, înseamnă că nu meritam să fiu iubită.
La treizeci și unu de ani știam că valoarea mea nu depinde de acceptarea lui.
Bianca mă umilise în fața invitaților pentru că mă considera inferioară.
Dar nu palma ei mă definea.
Și nici tăcerea tatălui meu.
Îmi construisem o viață, aveam oameni care mă iubeau și învățasem să mă respect.
Nu aveam nevoie de o familie care să mă accepte doar când îi convenea.
Aveam nevoie de oameni care să nu mă oblige să-mi câștig dreptul de a fi tratată cu demnitate.
Iar în seara aceea, când am plecat de la mătușa mea, am înțeles că nu mai așteptam să fiu primită înapoi în familia din care fusesem alungată.
Îmi construisem deja una în care aveam loc.