Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas nemișcată, cu ochii ațintiți spre perdeaua care mă despărțea de Adrian.
— Noua mamă a băieților…
Cuvintele lui îmi răsunau în minte.
Eu îi donasem o parte din ficat ca să poată trăi, iar el hotăra deja cine îmi va lua locul în viața copiilor mei.
Dincolo de perdea, Larisa a râs încet.
— Și dacă nu acceptă să plece?
— Cristina n-o să poată face mare lucru. O să aibă nevoie de luni de recuperare. Până atunci rezolv eu problema casei.
Am închis ochii.
Mă durea atât de tare abdomenul, încât nici măcar nu puteam să mă ridic.
Dar atunci am înțeles că nu mai aveam voie să mă bazez pe omul de lângă mine.
Am apăsat butonul pentru asistentă.
Când a venit, am rugat-o să tragă complet perdeaua și să mă ajute să-mi iau telefonul.
Primul apel a fost către sora mea.
— Elena, am nevoie de tine.
— Cristina? Ce s-a întâmplat? Te simți rău?
— Te rog să mă asculți. Ia-i pe Matei și Luca la tine pentru câteva zile. Adrian are o relație cu altă femeie și vrea să o aducă în casa de la Snagov.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Poftim?
— L-am auzit vorbind cu ea. Aici, în spital. Spunea că femeia aceea o să fie noua mamă a băieților.
— Doamne, Cristina…
— Elena, eu abia mă pot mișca. Am nevoie să mă ajuți.
— Vin imediat. Și nu faci nimic până nu vorbim.
Am închis și am început să plâng.
Nu pentru că îmi părea rău că îl salvasem.
Ci pentru că, după optsprezece ani de căsnicie, omul acela mă considera deja o piedică.
În aceeași după-amiază, Elena a venit la spital.
M-a găsit cu ochii umflați și cu mâinile tremurânde.
— Cristina, trebuie să te gândești întâi la sănătatea ta.
— Dar casa, Elena? Este casa mamei și a tatei. Acolo au crescut băieții!
— Casa nu dispare peste noapte. Vorbim cu un avocat. Tu trebuie să te recuperezi.
A doua zi am luat legătura cu Andrei Popescu, avocatul care se ocupase de succesiunea părinților mei.
I-am povestit tot.
— Cristina, proprietatea de la Snagov este înscrisă pe numele tău?
— Da. Am moștenit-o de la părinți.
— Atunci Adrian nu poate hotărî singur că o trece pe numele altei femei. Trebuie să verificăm actele și eventualele pretenții, dar ceea ce ai auzit nu înseamnă că el poate dispune de casă.
Am respirat pentru prima dată ceva mai ușor.
— Și copiii?
— Nici în privința lor nu poate decide singur cine îi crește. Important este să nu iei hotărâri pripite și să nu te pui în pericol în perioada recuperării.
Am urmat sfatul.
Am rămas în spital cât au considerat medicii necesar.
Nu am încercat să plec înainte de vreme.
Între timp, Elena avea grijă de băieți.
Dar, la câteva zile după conversația auzită, sora mea m-a sunat din nou.
— Cristina, trebuie să-ți spun ceva.
— Ce s-a întâmplat?
— Am trecut pe la casa de la Snagov să iau câteva haine pentru copii. Era o femeie în curte.
Mi s-a strâns stomacul.
— Cum arăta?
— Cam treizeci și ceva de ani. Brunetă, îmbrăcată elegant. Mi-a spus că o cheamă Larisa.
Am simțit că mi se oprește respirația.
— Și ce căuta acolo?
— Avea cheia porții. Mi-a spus că Adrian i-a cerut să verifice niște lucruri prin casă.
— A intrat?
— Da. Și când am întrebat-o cine este, mi-a spus că în curând o să locuiască acolo.
Am strâns telefonul în palmă.
Larisa nu așteptase nici măcar să fim externați.
Se plimba deja prin casa părinților mei, imaginându-și că va deveni stăpâna ei.
— Elena, te rog să-i spui avocatului.
— Am făcut deja asta.
În zilele următoare, avocatul a verificat situația proprietății și ne-a ajutat să documentăm accesul Larisei în casă.
Am aflat că Adrian îi dăduse cheia și îi promisese că, după divorț, se va muta acolo împreună cu băieții.
Nu avea însă niciun acord din partea mea.
Când am fost externată, am mers direct la Elena.
Matei și Luca m-au așteptat în sufragerie.
Când m-au văzut, au alergat spre mine, dar s-au oprit speriați.
— Mami, te doare?
— Puțin, iubitul meu. Trebuie doar să aveți grijă cum mă îmbrățișați.
Matei m-a prins ușor de mână.
— Tata vine și el?
M-am așezat încet.
— Tata încă se recuperează. Iar eu și el avem niște probleme de rezolvat.
— Divorțați? a întrebat Luca.
Am simțit un nod în gât.
— Nu știu încă exact cum se vor termina lucrurile. Dar vreau să înțelegeți ceva: nu este vina voastră. Și nu trebuie să alegeți între noi.
Băieții s-au așezat lângă mine.
În seara aceea am înțeles cât de mult aveam nevoie să mă refac.
Nu doar fizic.
Ci și pentru ei.
Când Adrian a fost externat, primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă sune.
— Cristina, unde sunt copiii?
Nici măcar nu m-a întrebat cum mă simțeam.
— Sunt cu mine, la Elena.
— De ce nu sunt acasă?
— Pentru că trebuie să discutăm despre ce ai făcut.
A tăcut.
— Despre ce vorbești?
— Despre Larisa. Despre casa de la Snagov. Și despre faptul că i-ai promis că va fi noua mamă a băieților.
S-a făcut liniște.
Apoi i-am auzit respirația schimbându-se.
— Cristina, ai înțeles greșit.
— Te-am auzit, Adrian.
— Eram sub tratament! Nici nu mai știu ce am spus!
— Și Larisa tot din cauza tratamentului a intrat în casa mea cu cheia pe care i-ai dat-o?
N-a răspuns.
— Mi-ai spus că nu știai cum să-mi mulțumești pentru ce am făcut, Adrian. Dar în timp ce eu mă recuperam după operație, tu îi promiteai altei femei casa și copiii noștri.
— Cristina, lucrurile dintre noi nu mai mergeau bine de mult.
— Atunci trebuia să-mi spui înainte să accept să trec prin operația aceea crezând că suntem o familie!
A încercat să mă întrerupă.
— Nu poți să-mi interzici să-mi văd copiii!
— Nu vreau să-ți interzic nimic. Vreau să stabilim totul legal și să nu-i mai folosești în planurile tale cu Larisa.
A ridicat vocea.
— Casa aceea este și a mea! Am locuit acolo optsprezece ani!
— Ai locuit acolo ca soțul meu. Nu înseamnă că poți să i-o promiți amantei tale.
— O să vedem noi ce spune instanța!
— Da, Adrian. O să vedem.
Am închis.
Nu mai aveam puterea să mă cert.
Dar aveam suficientă putere să nu mai accept să fiu umilită.
Au urmat luni dificile.
Am început procedurile de divorț, iar avocații au discutat despre bunuri, locuință și programul băieților.
Casa de la Snagov a rămas în proprietatea mea, conform actelor și soluționării aspectelor patrimoniale.
Larisa nu s-a mai mutat acolo.
Iar Adrian a fost nevoit să accepte că nu putea hotărî singur viitorul copiilor.
Cel mai greu moment nu a fost însă la avocat.
A fost într-o seară, când Matei a venit lângă mine și m-a întrebat:
— Mami, tata te-a înșelat?
Am rămas fără cuvinte.
— De unde știi?
— Am auzit niște discuții. Și Luca a auzit.
M-am așezat lângă el.
— Da, Matei. Tata a avut o relație cu altă femeie.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dar tu i-ai dat o parte din ficatul tău.
Am încuviințat.
— Știu.
— Și nu-ți pare rău?
Întrebarea aceea m-a urmărit mult timp.
M-am uitat la băiatul meu.
— Nu, dragul meu. Am făcut-o pentru că voiam să-i salvez viața. Este tatăl vostru și atunci îl iubeam. Ce a făcut el după aceea nu schimbă motivul pentru care am ales să-l ajut.
Matei m-a îmbrățișat cu grijă.
— Eu n-aș fi putut să-l iert.
L-am mângâiat pe păr.
— Nici eu nu pot să uit ce s-a întâmplat. Dar asta este o problemă între mine și el. Tu ai voie să-ți iubești tatăl fără să te simți vinovat față de mine.
Atunci am început să plâng.
Pentru prima dată după multe luni, nu am mai încercat să par puternică.
Aproape un an mai târziu, într-o dimineață de toamnă, stăteam pe terasa casei de la Snagov.
Matei și Luca plecaseră la școală.
Aveam o ceașcă de cafea în mână și priveam lacul.
Recuperarea fusese lungă.
Încă aveam zile în care oboseam mai repede decât înainte.
Iar cicatricea de pe abdomen îmi amintea mereu prin ce trecusem.
Dar nu mai priveam acea cicatrice doar ca pe semnul unei trădări.
Era și dovada că supraviețuisem unei încercări grele.
Nu recuperasem căsnicia.
Nu primisem scuzele pe care le-aș fi meritat.
Și nu mai așteptam ca Adrian să înțeleagă cât rău îmi făcuse.
În schimb, îmi recăpătasem liniștea.
Casa părinților mei era din nou un loc în care mă simțeam în siguranță.
Băieții mei știau că nu trebuie să aleagă între părinți.
Iar eu învățasem că pot fi un om bun fără să accept orice.
În ziua operației îi dădusem lui Adrian o parte din ficatul meu pentru că voiam să trăiască.
Dar asta nu însemna că trebuia să-i dau și casa, copiii sau restul vieții mele.
Și, pentru prima dată după optsprezece ani, viitorul meu nu mai depindea de promisiunile lui.