Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Andrei, ai auzit ce mi-a spus mama ta?
Soțul meu a lăsat încet cana de cafea pe masă.
— Irina, hai să nu facem o tragedie din asta.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Mama ta tocmai mi-a spus să aleg între promovare și căsnicie. Și tu îmi spui că exagerez?
Rodica a intervenit imediat.
— Nu exagerează, dragă. Doar că nu înțelege ce înseamnă să ai responsabilități față de familie!
M-am uitat direct la Andrei.
— Tu ce vrei? Să refuz postul?
A ezitat câteva secunde.
— Cred că ar fi mai bine să rămânem în București.
— Mai bine pentru cine?
— Pentru noi. Pentru mama. Eu am serviciu aici.
— Andrei, putem discuta despre serviciul tău. Compania îmi oferă timp pentru relocare. Putem căuta soluții împreună.
Rodica a pufnit.
— Nu trebuie să caute nimeni nimic! Fiul meu nu pleacă nicăieri!
Atunci Andrei a spus ceva ce n-am să uit niciodată.
— Irina, dacă promovarea este atât de importantă pentru tine, poate ar trebui să pleci singură.
Am rămas nemișcată.
— Și căsnicia noastră?
A ridicat din umeri.
— Nu pot să-mi abandonez mama pentru ambițiile tale.
Rodica a zâmbit satisfăcută.
În clipa aceea am înțeles că nu discutam despre o mutare la Cluj.
Discutam despre șapte ani în care eu fusesem mereu cea care trebuia să renunțe.
La vacanțe, pentru că Rodica avea nevoie de bani.
La weekenduri, pentru că trebuia să mergem la ea.
La economii, pentru că făcuse din nou datorii.
Iar acum trebuia să renunț și la viitorul meu profesional.
— Bine, Andrei, am spus încet. Atunci plec.
Zâmbetul soacrei a dispărut pentru o clipă.
— Vezi să nu te întorci plângând!
Nu i-am răspuns.
În seara aceea mi-am făcut bagajele.
Andrei a stat în sufragerie și nu m-a întrebat nici măcar unde voi locui.
Când am trecut pe lângă el cu valiza, mi-a spus:
— Poate după ce te liniștești o să înțelegi că ai exagerat.
M-am oprit.
— Nu, Andrei. Cred că abia acum am înțeles cât de puțin am contat în deciziile noastre.
Am plecat.
***
Două săptămâni mai târziu, am primit un mesaj de la avocatul lui Andrei.
Soțul meu voia divorțul.
Și voia să păstreze apartamentul în care locuiserăm, cea mai mare parte a mobilierului și economiile despre care susținea că erau comune.
M-a durut.
Nu pentru că nu mă așteptam la divorț.
Ci pentru că omul cu care îmi împărțisem viața timp de șapte ani începuse să calculeze ce poate obține de pe urma despărțirii.
Mi-am angajat și eu un avocat.
La prima întâlnire pentru negocierea partajului, Andrei a venit însoțit de Rodica.
Soacra a rămas pe hol, dar a ținut să-mi spună înainte să intrăm:
— Sper că nu ai pretenții exagerate. Andrei trebuie să aibă unde locui.
Am privit-o calm.
— Și eu trebuie să am unde locui, doamnă Rodica.
A râs.
— Tu ai salariul acela mare. Te descurci!
În sala de întâlnire, avocatul lui Andrei a prezentat propunerea lor.
Apartamentul urma să-i revină lui Andrei, cu plata unei sulte negociate pentru partea mea.
Mobilierul rămânea în locuință.
Economiile comune urmau să fie împărțite potrivit contribuțiilor și documentelor.
Nu eram de acord cu toate condițiile, dar nici nu voiam să transform divorțul într-un război fără sfârșit.
Avocatul meu a cerut timp pentru verificarea evaluărilor și a sumelor.
Apoi a adus în discuție bunurile personale.
— Doamna Irina dorește să se consemneze că terenul moștenit de la bunicii săi rămâne în afara bunurilor comune supuse partajului, în măsura stabilită de actele de proprietate.
Andrei a început să râdă.
— Terenul ăla? Să-l păstreze sănătoasă!
Avocatul lui l-a privit.
— Despre ce teren este vorba?
— Niște pământ la marginea Clujului. Bunicii ei aveau câteva hectare. Nu e nimic construit acolo.
M-am uitat la Andrei.
— Ești sigur că nu ai nicio pretenție legată de teren?
A ridicat din umeri.
— Irina, nu vreau buruienile tale! Păstrează-le!
Avocatul meu a intervenit:
— Oricum, trebuie să stabilim situația juridică pe baza actelor, nu doar a declarațiilor.
Andrei a făcut un gest nerăbdător.
— Foarte bine. Să trecem mai departe.
Nu i-am spus nimic.
Nu aveam obligația să-i explic cât crescuse valoarea proprietății în ultimii ani.
Terenul fusese moștenit de la bunicii mei înainte de căsătorie.
La vremea aceea era o suprafață agricolă la marginea unei localități de lângă Cluj.
Andrei îl văzuse o singură dată.
— Ce să faci cu pământul ăsta? îmi spusese atunci. Nici măcar nu este aproape de oraș!
Dar între timp zona se dezvoltase.
Se construiseră drumuri, apăruseră firme și proiecte rezidențiale.
Mai mulți investitori mă contactaseră pentru cumpărarea terenului.
Nu acceptasem nicio ofertă până atunci.
După promovare, însă, începusem să mă gândesc serios să construiesc acolo o casă.
Nu un palat.
O casă a mea, într-un loc în care să pot începe din nou.
***
Divorțul și partajul au necesitat mai multe luni de negocieri.
Nu am semnat nimic în grabă.
Am verificat evaluarea apartamentului, ratele achitate și economiile comune.
În cele din urmă, am ajuns la un acord pe care amândoi l-am acceptat.
Andrei a păstrat apartamentul și a achitat suma convenită pentru drepturile mele.
Eu mi-am păstrat bunurile personale și am început o viață nouă la Cluj.
Promovarea s-a dovedit una dintre cele mai bune decizii profesionale pe care le luasem.
Aveam un salariu mai bun, colegi noi și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să-mi justific fiecare oră petrecută la serviciu.
După aproape un an, am început construcția unei case pe o parte din terenul moștenit.
Restul suprafeței avea o valoare considerabilă.
Într-o după-amiază, când venisem să discut cu constructorul, am văzut o mașină oprind lângă poartă.
Din ea au coborât Andrei și Rodica.
Am rămas surprinsă.
— Irina? a întrebat fostul meu soț, privind casa aproape terminată.
— Bună, Andrei.
Rodica s-a uitat la clădire, apoi la terenul din jur.
— Asta este casa ta?
— Da.
— Și tot pământul acesta?
— Este terenul moștenit de la bunicii mei.
Andrei s-a întors brusc spre mine.
— Stai puțin. Ăsta este terenul despre care am discutat la partaj?
— Exact acela.
A privit spre drumul nou asfaltat și spre construcțiile din apropiere.
— Dar aici s-a construit enorm!
— Da. Zona s-a dezvoltat.
Rodica s-a apropiat de poartă.
— Și cât valorează acum?
— Nu cred că este o informație care vă privește.
Andrei a rămas câteva secunde tăcut.
Apoi a întrebat:
— Irina, tu știai că terenul valorează atât de mult când am divorțat?
L-am privit direct.
— Știam că valoarea lui crescuse. Și tu știai că îl moștenisem. Ai spus chiar tu că nu te interesează.
— Dar nu mi-ai spus că se construiește aici!
— Andrei, nu mai eram împreună. Și nici când eram căsătoriți nu te interesa terenul. Îl numeai o grămadă de buruieni.
Rodica și-a pus mâinile în șold.
— Nu este corect! Fiul meu a stat șapte ani cu tine și acum tu ai toate astea!
Am simțit cum îmi revine în minte dimineața în care îmi ceruse să refuz promovarea.
— Doamnă Rodica, terenul este moștenirea bunicilor mei. Nu l-am primit de la Andrei și nici de la dumneavoastră.
— Dar puteați să construiți aici împreună!
Am zâmbit amar.
— Așa este. Puteam. Dacă Andrei ar fi vrut să construim o viață împreună, nu doar să rămânem lângă dumneavoastră.
Andrei și-a coborât privirea.
— Irina, poate am greșit atunci.
Pentru o clipă, am simțit aceeași durere veche.
Nu pentru că îl mai voiam înapoi.
Ci pentru că îmi aminteam cât de mult îmi dorisem să mă susțină.
— Da, Andrei. Ai greșit.
— Poate ar trebui să mai vorbim.
Am clătinat din cap.
— Nu mai avem ce repara.
Rodica a intervenit imediat:
— Acum, că ai ajuns mare directoare și ai casă, nu mai ai nevoie de nimeni!
M-am uitat la ea.
— Nu, doamnă Rodica. Am nevoie de oameni care mă respectă. Asta este diferența.
Le-am urat drum bun și am intrat în curte.
Nu m-am uitat înapoi.
***
În seara aceea am stat pe terasa casei, privind dealurile din depărtare.
Îmi aminteam cât de fericită fusesem în ziua promovării.
Venisem acasă convinsă că vestea aceea ne va aduce mie și lui Andrei mai multă siguranță.
Dar pentru el și mama lui, succesul meu devenise o amenințare.
Nu salariul îi deranjase cel mai tare.
Ci faptul că, pentru prima dată, aveam o oportunitate care nu depindea de aprobarea lor.
Terenul bunicilor mei nu fusese o răzbunare.
Nici casa nouă.
Erau lucruri pe care le construisem sau le păstrasem prin munca mea și prin grija familiei din care proveneam.
Iar Andrei nu pierduse o avere ascunsă din cauza unei clauze misterioase.
Pierduse o căsnicie în ziua în care alesese să tacă, în timp ce mama lui îmi spunea că sunt doar o femeie temporară în viața lui.
Rodica avusese dreptate într-o singură privință.
Eu nu mai făceam parte din viața fiului ei.
Dar nu pentru că ea era permanentă.
Ci pentru că eu hotărâsem că nu voi mai rămâne într-o căsnicie în care viitorul meu era decis de altcineva.
Am închis ușa terasei și am privit casa luminată.
Pentru prima dată după șapte ani, nu mai trebuia să aleg între liniștea altora și propria mea fericire.
O alesesem pe a mea.