Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică n-ai fost la centrul de recuperare? a întrebat Viorica, cu vocea tremurândă.
— Exact cum vă spun. Am ieșit din maternitate și m-am dus acasă. Mama a venit să mă îngrijească.
Soacra s-a lăsat încet pe pernă.
— Dar Radu mi-a spus că ai refuzat să mergi!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce v-a mai spus Radu?
— Că nu mă vrei lângă tine. Că sunt bătrână, neîndemânatică și că preferi să te îngrijească niște străini.
Am rămas fără cuvinte.
— Eu n-am spus niciodată așa ceva!
Viorica mă privea de parcă nu mă mai recunoștea.
— Atunci de ce mi-a spus că nu vrei să mă vezi după naștere?
— Nu știu. Mie mi-a spus că ați plecat o lună în excursie!
În salon s-a făcut liniște.
Femeia din patul alăturat, care mă judecase cu câteva minute înainte, și-a tras pătura mai sus.
Viorica și-a dus mâna la gură.
— Eu n-am plecat nicăieri, Alina. Am stat acasă și am plâns, crezând că nu mă lași să-mi văd nepoata.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
Cinci ani o urâsem pentru ceva ce poate nici nu făcuse.
— Dar cei 30.000 de lei? am întrebat. Ce s-a întâmplat cu ei?
— I-am plătit înainte să naști. Radu s-a ocupat de rezervare. Mi-a spus că este totul aranjat.
— Aveți dovada plății?
— Da. În telefon.
Cu mâinile tremurând, Viorica a deschis aplicația bancară.
Transferul exista.
Aproape 30.000 de lei, către Centrul Materna.
Cu cinci ani în urmă.
Exact în perioada în care născusem.
M-am așezat pe scaun.
— Atunci unde s-au dus banii?
Viorica a clătinat din cap.
— Nu știu, Alina. Dar vreau să aflu.
În după-amiaza aceea am sunat la centrul respectiv.
Am explicat că rezervarea fusese făcută pe numele meu și am cerut informații despre serviciile de care ar fi trebuit să beneficiez.
Mi-au confirmat că existase un pachet de recuperare achitat integral.
Dar fusese anulat înainte de data internării.
— De cine? am întrebat.
Angajata mi-a explicat că pentru detaliile anulării și rambursării trebuia făcută o solicitare scrisă.
Am depus cererea, iar cu acordul Vioricăi am atașat și dovada plății.
Câteva zile mai târziu am primit răspunsul.
Solicitarea de anulare fusese făcută de Radu.
Iar rambursarea fusese direcționată către un cont indicat de el, pe baza documentelor prezentate atunci.
Am privit răspunsul de trei ori.
Nu-mi venea să cred.
Bărbatul meu anulase recuperarea pentru care mama lui plătise aproape 30.000 de lei.
Și mă lăsase acasă, după cezariană, să mă descurc cum puteam.
L-am sunat imediat.
— Radu, de ce ai anulat rezervarea de la Materna?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce rezervare?
— Nu mă lua de proastă. Am documentele în față.
A oftat.
— Alina, au trecut cinci ani. De ce dezgropi acum lucrurile astea?
— Pentru că tocmai am aflat că mama ta plătise pentru recuperarea mea și că tu ai luat banii!
— Aveam niște probleme financiare atunci.
Am simțit cum îmi îngheață degetele.
— Ce probleme?
— Niște datorii. Credeam că le rezolv repede.
— Și de ce m-ai mințit?
— Nu voiam să te stresez după naștere.
Am început să râd. Un râs amar, aproape dureros.
— Ca să nu mă stresezi, m-ai lăsat să mă chinui trei luni și ai făcut-o pe mama ta să creadă că o urăsc?
N-a răspuns.
— Radu, unde sunt cei 30.000 de lei?
— S-au dus pe datorii.
— Ce datorii?
— Vorbim când ajung acasă.
A închis.
Am rămas cu telefonul în mână, simțind că nu mai știu cine este omul cu care trăisem aproape nouă ani.
Dar mai aveam o întrebare.
Cei 5.000 de lei ceruți mamei mele.
M-am întors la spital și i-am arătat Vioricăi documentele.
Când a văzut numele fiului ei pe solicitarea de rambursare, a început să plângă.
— Mi-a spus că tu ai refuzat. Eu am crezut că banii s-au pierdut pentru că nu ai vrut să mergi.
— Nu am știut niciodată că exista centrul acela.
Am stat amândouă tăcute.
Apoi am întrebat-o:
— Doamnă Viorica, dumneavoastră i-ați cerut mamei mele 5.000 de lei?
S-a uitat direct la mine.
— Nu. Îți jur că nu.
— Dar mama a primit mesaje de pe numărul dumneavoastră.
Viorica s-a încruntat.
— Radu îmi folosea uneori telefonul. Îmi plătea facturile și mă ajuta cu aplicația bancară.
Am simțit un fior rece.
— Putem verifica transferurile?
Mi-a întins telefonul.
Am găsit plata făcută de mama mea.
Cinci mii de lei.
Intraseră în contul Vioricăi.
Dar la foarte scurt timp aceeași sumă fusese transferată către Radu.
— I-ați trimis dumneavoastră?
Viorica a început să clatine din cap.
— Nu. Nu-mi amintesc să-i fi dat banii aceștia.
Am sunat-o pe mama.
— Mamă, mai ai mesajele prin care ți s-au cerut cei 5.000 de lei?
— Da, fata mea. Le-am păstrat.
Mi le-a trimis.
Erau de pe numărul Vioricăi.
„Elena, ai stat trei luni la copii. Și noi avem cheltuieli. Ar fi corect să contribui cu 5.000 de lei pentru mâncare și utilități.”
Apoi încă unul:
„Nu le spune copiilor. Nu vreau să-i punem într-o situație neplăcută.”
Am citit mesajele cu voce tare.
Viorica plângea.
— Eu nu am scris așa ceva, Alina.
Și atunci am înțeles de ce Radu nu voise niciodată să ne împăcăm.
Dacă eu și soacra mea am fi discutat direct, minciunile lui s-ar fi prăbușit.
Radu s-a întors din delegație două zile mai târziu.
A venit la spital cu un buchet de flori pentru mama lui.
Viorica nici măcar nu le-a luat.
— Radu, unde sunt banii mei?
El s-a oprit în mijlocul salonului.
— Mamă, ce se întâmplă?
— Treizeci de mii de lei. Banii pentru recuperarea Alinei.
— Ți-am explicat…
— Nu mi-ai explicat nimic! Mi-ai spus că Alina nu vrea să mă vadă, iar ei i-ai spus că eu am plecat în excursie!
Radu s-a uitat spre mine.
— Alina, de ce o agiți pe mama când este bolnavă?
M-am ridicat.
— Nu schimba subiectul. Vreau să știu și de ce ai luat cei 5.000 de lei de la mama mea.
Fața i s-a schimbat.
— Eu n-am cerut bani de la Elena.
Viorica a ridicat telefonul.
— Dar au intrat în contul meu și au plecat imediat la tine!
Radu a tăcut.
— Tu mi-ai folosit telefonul în ziua aceea? l-a întrebat mama lui.
— Mamă…
— Răspunde!
Și-a trecut mâna prin păr.
— Aveam nevoie de bani. Urma să-i dau înapoi.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Tu ai scris mesajele?
A închis ochii.
— Da.
Viorica a început să plângă.
— Ai făcut-o pe mama Alinei să creadă că eu îi cer bani pentru că și-a îngrijit fiica?
— Eram disperat!
— Și pe mine m-ai făcut să cred că nora mea nu mă suportă!
Radu a ridicat vocea.
— Nu înțelegeți! Aveam datorii mari! Încercam să le acopăr înainte să aflați!
— Ce datorii? am întrebat.
A ezitat.
Apoi a recunoscut.
— Pariuri. Și niște investiții care au mers prost.
M-am uitat la el.
— Ai pierdut 35.000 de lei din banii mamelor noastre?
— Mai mult, a șoptit.
În salon s-a făcut liniște.
Viorica și-a întors fața spre perete.
Eu nu mai aveam nimic de spus.
Bărbatul în care avusesem încredere își folosise propria mamă și soacra ca să-și acopere pierderile.
Iar ca să nu fie descoperit, ne ținuse cinci ani una împotriva celeilalte.
În săptămânile următoare am verificat finanțele familiei și am cerut ajutor juridic.
Am descoperit și alte împrumuturi despre care Radu nu-mi spusese nimic.
Am decis să divorțez.
Când i-am comunicat hotărârea, a început să plângă.
— Alina, am greșit. Dar putem să reparăm.
— Ce să reparăm, Radu? Banii sau cei cinci ani în care m-ai făcut să cred că mama ta m-a abandonat?
— Mi-a fost frică să nu mă părăsești.
L-am privit lung.
— Și de aceea ai mințit trei femei care aveau încredere în tine?
N-a răspuns.
— Nu divorțez doar pentru bani. Divorțez pentru că ai transformat familia noastră într-o minciună.
Am stabilit prin procedurile legale responsabilitățile față de Mara și situația datoriilor.
Nu am încercat să-i iau copilul.
Dar nici nu l-am mai protejat de consecințele propriilor fapte.
Iar relația mea cu Viorica s-a schimbat.
Nu peste noapte.
Nu ne-am îmbrățișat plângând și nu am uitat toate vorbele urâte din ultimii ani.
Dar am început să vorbim.
Direct.
Fără Radu între noi.
După externare, am ajutat-o să găsească o femeie care să vină câteva ore pe zi.
Eu treceam după serviciu, când puteam.
Într-o seară, în timp ce îi pregăteam medicamentele, Viorica m-a prins de mână.
— Alina, îmi pare rău că am crezut lucrurile acelea despre tine.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Și mie îmi pare rău că v-am urât atâția ani.
A oftat.
— Dacă te-aș fi sunat atunci, după naștere…
— Dacă v-aș fi sunat eu…
Ne-am uitat una la alta.
— Amândouă am crezut ce ne-a spus Radu, a murmurat ea.
Am încuviințat.
— Și niciuna nu a întrebat-o pe cealaltă.
La câteva luni după divorț, mama mea a venit să o vadă pe Mara.
Viorica era și ea la noi.
Pentru prima dată după cinci ani, cele două femei au stat față în față fără să se privească dușmănos.
Soacra a scos un plic din geantă.
— Elena, aici sunt cei 5.000 de lei. Știu că nu eu ți i-am cerut, dar banii au trecut prin contul meu. Vreau să-i primești înapoi.
Mama a privit-o.
— Viorica, nu tu ai fost vinovată.
— Știu. Dar cinci ani ai crezut că eu te-am umilit după ce ți-ai îngrijit fata. Lasă-mă măcar să fac asta.
Mama a luat plicul.
Apoi l-a pus lângă fotografia Marei.
— Atunci îi păstrăm pentru nepoata noastră.
Viorica a zâmbit printre lacrimi.
— Așa să facem.
Le-am privit pe amândouă și mi-am amintit de ziua în care intrasem în salonul de ortopedie cerând 750 de lei ca să-mi îngrijesc soacra.
Crezusem că venise momentul să-i întorc umilința pe care i-o provocase mamei mele.
Dar în ziua aceea descoperisem ceva mult mai dureros.
Femeia pe care o considerasem dușmanul meu fusese și ea înșelată.
Iar omul pe care îl apărasem atâția ani fusese cel care ne făcuse rău tuturor.
Cinci ani am ținut minte perfect durerea.
Dar am urât persoana greșită.