Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce consecințe, domnule Dobre? a întrebat Radu, făcând un pas spre el.
Președintele asociației și-a îndreptat borseta.
— Consecințele faptului că vă băgați nasul unde nu vă fierbe oala! Oamenii s-au săturat de voi!
M-am uitat la ușa noastră, pe care vopseaua roșie încă se prelingea.
— Dumneavoastră știți cine a făcut asta?
Dobre a ridicat din umeri.
— Poate cineva care nu mai suportă scandalurile voastre.
— Atunci de ce spuneți că ne-ați avertizat? a insistat Radu.
Pentru prima dată, bărbatul a ezitat.
— Era o vorbă! Nu mai răstălmăciți tot!
Radu și-a scos telefonul.
— Foarte bine. Atunci explicați-le polițiștilor.
Zâmbetul lui Dobre a dispărut.
— Ai grijă, tinere. Să nu ajungi să regreți că ai început povestea asta!
A intrat în lift înainte să-i mai putem răspunde.
Am rămas lângă ușă, tremurând.
— Radu, omul ăsta știe ceva.
— Știu.
— Și dacă el a făcut toate lucrurile astea?
Soțul meu a privit spre lift.
— Atunci trebuie să demonstrăm. Nu să-l acuzăm fără dovezi.
***
Polițiștii au venit și au fotografiat ușa.
Le-am arătat biletele de amenințare, fotografiile cu mașina zgâriată și cererile depuse la asociație.
Radu le-a povestit și discuția cu Dobre.
Unul dintre polițiști ne-a întrebat:
— Aveți vreun conflict personal cu acest domn?
— Nu, a răspuns Radu. Doar i-am cerut facturile pentru reparațiile subsolului.
— Și de atunci au început amenințările?
— Exact.
Au consemnat ce le-am spus și ne-au explicat ce dovezi ar putea fi utile.
După ce au plecat, m-am așezat pe canapea.
— Radu, eu nu mai pot.
Soțul meu s-a așezat lângă mine.
— Alina, știu că ți-e frică.
— Nu înțelegi. Nu mă mai simt în siguranță nici în propria casă!
Mi-au dat lacrimile.
— Am muncit ani întregi ca să avem apartamentul ăsta. Și acum un om ne face să ne fie frică să intrăm pe scară.
Radu m-a prins de mână.
— Tocmai de aceea nu trebuie să plecăm. Dacă ne sperie pe noi, mâine o să facă același lucru cu altcineva.
N-am răspuns.
Îmi doream să aibă dreptate.
Dar nu mai eram sigură că merită să luptăm.
***
A doua zi, când am coborât să arunc gunoiul, doamna Mariana de la trei m-a oprit lângă cutiile poștale.
— Alina, am văzut ce s-a întâmplat cu ușa voastră.
Am privit-o surprinsă.
Era prima dată după aproape trei săptămâni când îmi vorbea.
— Și dumneavoastră credeți că merităm?
Femeia și-a coborât privirea.
— Nu, mamă. Tocmai de asta voiam să vorbesc cu tine.
M-a tras puțin deoparte.
— Dobre ne-a spus că Radu vrea să reclame tot blocul. Că o să vină controale și că fiecare proprietar va trebui să plătească amenzi.
Am rămas cu gura căscată.
— Dar noi am cerut doar facturile!
— Știu acum. Numai că el ne-a spus altceva.
— Și l-ați crezut?
Mariana a oftat.
— De zece ani se ocupă de asociație. Mulți oameni au încredere în el.
Apoi a coborât vocea.
— Dar după ce am văzut ce v-au făcut, am început să mă întreb de ce îl deranjează atât de tare niște facturi.
În aceeași seară, Mariana a venit la noi împreună cu Elena de la etajul doi și Sorin de la patru.
Radu a pus pe masă copiile listelor de întreținere.
— Uitați aici. Trei luni la rând am plătit suplimentar pentru reparațiile subsolului.
Sorin a luat documentele.
— Dar subsolul este tot inundat!
— Exact, a răspuns Radu.
Am scos și cererile prin care solicitaserăm facturile.
— Nu am cerut să fie amendat nimeni. Am cerut să vedem pe ce s-au cheltuit banii noștri.
Elena a început să citească listele.
— Stați puțin. Aici apar aproape optsprezece mii de lei pentru lucrări.
Sorin s-a aplecat peste masă.
— Ce firmă le-a făcut?
Radu i-a arătat denumirea trecută pe o copie de document primită anterior.
Sorin a încremenit.
— Firma asta îmi este cunoscută.
— De unde? am întrebat.
— Parcă am văzut numele la un apartament din blocul vecin. Lăsați-mă să verific.
A doua zi ne-a sunat.
— Radu, trebuie să ne vedem.
***
Sorin venise cu informații despre firma care figura pe documentele asociației.
Administratorul societății era o rudă apropiată a domnului Dobre.
— Asta nu dovedește automat că a furat bani, a spus Sorin. Dar trebuie verificat dacă lucrările au fost făcute și dacă facturile sunt reale.
Radu a încuviințat.
— Exact asta cer de la început!
Mariana a propus să strângem semnături pentru convocarea unei adunări generale extraordinare.
Eu încă eram speriată.
— Și dacă Dobre începe iar să ne amenințe?
Elena m-a privit.
— Alina, până acum v-am lăsat singuri. Nu mai facem asta.
Cuvintele ei m-au emoționat mai mult decât mă așteptam.
Dar adevărata surpriză a venit două zile mai târziu.
Sorin a bătut la ușa noastră cu telefonul în mână.
— Radu, cred că am ceva important.
Ne-a arătat o înregistrare de pe camera de bord a mașinii lui.
Mașina fusese parcată în apropierea Loganului nostru în noaptea în care apăruse zgârietura.
Pe filmare se vedea un bărbat apropiindu-se de portieră.
Purta o geacă închisă la culoare.
S-a uitat în jur, apoi a trecut cu un obiect mic de-a lungul mașinii.
Mi-am dus mâna la gură.
— Doamne…
Bărbatul s-a întors spre lumină.
Pentru câteva secunde, chipul i-a fost vizibil.
Era domnul Dobre.
L-am recunoscut imediat.
Aceeași față.
Aceeași geacă.
Aceeași borsetă prinsă la brâu.
Radu a rămas nemișcat.
— Sorin, ai păstrat fișierul original?
— Da. Și vi-l dau pentru poliție.
Am simțit cum îmi tremură genunchii.
Omul care ne spunea să nu mai facem scandal fusese surprins deteriorându-ne mașina.
Dar mai era ceva.
Înregistrarea nu demonstra cine scrisese mesajul pe ușă.
Și nici unde ajunseseră banii pentru subsol.
Trebuia să lăsăm autoritățile să verifice toate aceste lucruri.
***
La adunarea generală extraordinară au venit mai mulți proprietari decât văzusem vreodată la o ședință.
Dobre stătea în față, cu un dosar gros pe masă.
— Am înțeles că unii vor să transforme blocul într-un circ! a început el.
Radu s-a ridicat.
— Nu vrem circ. Vrem documentele justificative pentru banii încasați.
— Iar începi?
— Da. Pentru că încă nu le-am primit.
Dobre a lovit masa cu palma.
— Din cauza voastră o să avem controale și cheltuieli!
Mariana s-a ridicat.
— Nu, domnule Dobre. Din cauza lipsei de transparență avem probleme!
În sală s-au auzit murmure.
Sorin a întrebat:
— De ce firma care apare pe documentele pentru subsol este administrată de o rudă a dumneavoastră?
Dobre s-a înroșit.
— Și ce dacă? Este o firmă legală!
— Nimeni nu spune că nu este. Vrem să vedem contractul, facturile și dovada lucrărilor.
— Nu trebuie să dau socoteală fiecărui nemulțumit!
Atunci Elena a intervenit:
— Ba trebuie să prezentați documentele asociației în condițiile legii. Sunt banii proprietarilor!
Dobre s-a ridicat furios.
— Toată povestea asta a început din cauza celor doi de la șapte!
A arătat spre mine și Radu.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Dar de data aceasta nu am mai coborât privirea.
— Nu noi am scris „PLECAȚI” pe propria ușă, am spus.
Dobre a râs disprețuitor.
— Poate ar trebui să vă întrebați de ce nu vă suportă nimeni!
Atunci Sorin s-a ridicat.
— Domnule Dobre, există o înregistrare în care apăreți lângă mașina lui Radu, în noaptea în care a fost zgâriată.
Președintele a încremenit.
— Ce înregistrare?
— Una pe care am predat-o poliției.
Fața i s-a schimbat.
— Nu aveți dreptul să mă filmați!
— Camera era montată în mașina mea, a răspuns Sorin. Autoritățile vor stabili ce relevanță are înregistrarea.
Dobre a început să strângă hârtiile.
— Nu mai stau să fiu insultat!
Mariana s-a ridicat și ea.
— Puteți pleca, dar ședința continuă.
Pentru prima dată, Dobre nu mai controla discuția.
Proprietarii au votat revocarea lui, potrivit procedurilor asociației, și au decis verificarea documentelor financiare.
Radu stătea lângă mine, cu mâinile strânse.
M-am uitat la el.
— Ai avut dreptate, i-am șoptit.
— În legătură cu ce?
— Că nu trebuia să plecăm.
Mi-a strâns mâna.
***
Au urmat luni de verificări.
Înregistrarea cu mașina a fost analizată în cadrul cercetărilor privind distrugerea autoturismului.
Documentele financiare au fost verificate separat.
Au apărut neconcordanțe între sumele încasate, lucrările declarate și ceea ce fusese efectiv executat la subsol.
Nu toate întrebările au primit imediat răspuns.
Și nici banii nu s-au întors peste noapte.
Dar Dobre nu mai conducea asociația.
Iar noi nu mai primeam amenințări.
Într-o sâmbătă dimineață, am auzit bătăi în ușă.
M-am speriat instinctiv.
Radu a deschis.
Pe palier erau Sorin, Elena și doamna Mariana.
Aveau o cutie cu vopsea, câteva pensule și un preș nou.
— Am venit să reparăm ce s-a stricat, a spus Sorin.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu trebuie să faceți asta…
Mariana m-a întrerupt.
— Ba trebuie, Alina. Când ați avut nevoie de noi, am tăcut. Măcar acum să facem ceva.
Am început să plâng.
Nu din frică, de data aceasta.
Ci pentru că, după luni întregi în care mă simțisem singură în mijlocul unui bloc plin de oameni, cineva venise să ne ajute.
Au curățat și au revopsit ușa.
Elena a pus preșul nou la intrare.
Apoi ne-am așezat cu toții la o cafea.
Nu deveniserăm peste noapte cei mai buni prieteni.
Tot existau discuții despre locurile de parcare, despre lift și despre cine lasă gunoiul lângă ghenă.
Dar ceva se schimbase.
Oamenii nu mai acceptau să plătească fără să întrebe.
Noua conducere a început să prezinte documentele și cheltuielile mai clar.
Iar când cineva avea o nemulțumire, o spunea la ședință, nu prin bilete anonime.
Într-o seară, m-am întors de la cumpărături și m-am oprit în fața apartamentului.
Pe ușă nu mai scria „PLECAȚI”.
Era curată.
Numărul 47 strălucea sub lumina de pe palier.
Radu a venit lângă mine.
— La ce te gândești?
Am zâmbit.
— La cât de aproape am fost să vindem apartamentul și să plecăm.
— Și acum?
Am descuiat ușa.
— Acum vreau să rămân.
Am intrat în casa pentru care munciserăm atâția ani.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai uitat speriată în spate.
Cel mai mult nu mă duruse vopseaua de pe ușă.
Nici zgârietura de pe mașină.
Mă duruse faptul că oamenii care vedeau ce ni se întâmplă preferaseră să tacă.
Dar tot acei oameni mi-au arătat că o nedreptate poate fi oprită atunci când cineva are curajul să spună: „Ajunge!”.
Iar omul care ne ceruse să plecăm din bloc pentru că îndrăzniserăm să întrebăm unde se duc banii noștri fusese, în cele din urmă, cel care își pierduse funcția.
Noi am rămas.
În casa noastră.