Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cinci ani, Mihai? De cinci ani îi trimiți bani Danielei fără să-mi spui?
Soțul meu și-a coborât privirea.
— Elena, te rog să mă asculți înainte să mă judeci.
— Te ascult. Spune-mi cât.
A rămas tăcut.
— Cât, Mihai?
A deblocat telefonul și a deschis aplicația bancară.
— Nu am calculat niciodată exact.
Mi-a întins telefonul.
Am început să derulez transferurile.
Cinci sute de lei.
Opt sute.
O mie.
Uneori chiar o mie cinci sute.
Aproape în fiecare lună.
Pe lângă pensia alimentară pe care o plătea pentru Rareș și Andrei.
Am luat un pix și o foaie.
Am adunat sumele de două ori, pentru că prima dată nu mi-a venit să cred.
Peste 48.000 de lei.
Am ridicat ochii spre el.
— Patruzeci și opt de mii de lei, Mihai!
A oftat.
— Nu i-am dat pe toți odată.
Am simțit cum îmi arde fața.
— Asta este explicația ta? Că i-ai dat câte puțin?
— Daniela avea nevoie de ajutor.
— Și noi nu aveam?
N-a răspuns.
M-am ridicat de la masă.
— Îți amintești când Mara a vrut să meargă la înot?
— Elena…
— Mi-ai spus că nu avem bani! A plâns două zile pentru că toate prietenele ei mergeau și ea nu putea!
— Nu compara lucrurile!
— Atunci explică-mi tu! De ce pentru Daniela găseai bani, dar pentru fiica noastră nu?
Mihai și-a trecut mâinile peste față.
— Pentru că băieții au trecut printr-un divorț! Pentru că Rareș și Andrei au suferit când am plecat de acasă!
M-am oprit.
Știam că era adevărat.
Îi văzusem pe băieți în weekendurile petrecute la noi.
Știam cât de greu le fusese să accepte că părinții lor nu mai locuiau împreună.
Dar asta nu explica minciunile.
— Mihai, eu nu ți-am cerut niciodată să alegi între copiii tăi.
— Știu.
— Atunci de ce m-ai mințit?
A rămas câteva secunde tăcut.
— Pentru că Daniela mă suna mereu. Îmi spunea că nu se descurcă, că băieții au nevoie de lucruri, că eu mi-am refăcut viața și i-am lăsat pe ei cu toate problemele.
— Și tu îi trimiteai bani?
— Da.
— Fără să mă întrebi.
— Erau banii mei, Elena. Primele mele, orele mele suplimentare.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Banii tăi?
— Nu am luat din salariul tău!
Am râs amar.
— Nu, Mihai. Ai făcut ceva mai urât. M-ai lăsat pe mine să plătesc cumpărăturile, să amân dentistul și să cer bani de la mama pentru centrală, în timp ce tu ascundeai venituri.
A deschis gura, dar nu a spus nimic.
— Și știi ce mă doare cel mai tare? Că eu mă simțeam vinovată dacă îmi cumpăram o bluză de o sută de lei.
Mi-au dat lacrimile.
— Tu îmi spuneai că trebuie să economisim. Iar eu te credeam.
Mihai s-a apropiat.
— Elena, îmi pare rău.
Am făcut un pas înapoi.
— Nu mă atinge acum.
S-a oprit.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Dar ai făcut-o. În fiecare lună, timp de cinci ani.
***
În noaptea aceea n-am dormit.
Mihai a rămas în sufragerie, iar eu m-am întins lângă Mara.
Fetița dormea liniștită, cu ursulețul ei sub braț.
M-am uitat la ea și m-am întrebat câte lucruri îi refuzasem pentru că soțul meu îmi spunea că nu avem bani.
Dimineața, Mihai a încercat să se poarte normal.
A făcut cafea.
A pregătit micul dejun.
M-a întrebat dacă vreau să mă ducă la serviciu.
Nu puteam să-l privesc.
— Elena, nu putem continua așa.
— Ai dreptate.
S-a luminat la față.
— Deci putem vorbi?
— Da. Vreau să văd toate extrasele și să înțeleg ce datorii avem.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce datorii?
M-am uitat la el.
— Mihai, dacă ai ascuns aproape cincizeci de mii de lei, de unde să știu că nu ai ascuns și altceva?
— Nu am făcut nimic ilegal!
— Nu asta te-am întrebat.
A oftat.
— Bine. Îți arăt tot.
Dar nu mi-a arătat tot.
Am aflat asta trei zile mai târziu.
Căutam dosarul cu actele apartamentului, pentru că trebuia să verificăm o notificare de la bancă.
În sertar am găsit un contract de credit.
Nouă mii de lei.
Pe numele lui Mihai.
Făcut cu aproape opt luni înainte.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Când s-a întors acasă, l-am așteptat în hol cu documentul în mână.
— Și acesta ce este?
S-a oprit.
— Elena…
— Nu-mi spune iar că este complicat!
A privit contractul.
— Am luat un credit.
— Văd! Pentru ce?
A ezitat.
— Daniela avea niște restanțe la chirie. Risca să fie evacuată cu băieții.
M-am sprijinit de perete.
— Și ai făcut un credit fără să-mi spui?
— Am crezut că îl pot plăti din orele suplimentare.
— Mihai, noi avem deja rată la apartament!
— Știu.
— Și dacă nu mai primeai ore suplimentare? Dacă rămâneai fără serviciu?
N-a răspuns.
Am simțit că nu mai am aer.
— Câte adevăruri trebuie să scot din tine cu cleștele?
Mihai s-a apropiat și s-a lăsat pe vine lângă mine.
— Gata, Elena. Îți jur că nu mai există nimic.
M-am uitat la el.
— Asta mi-ai spus și acum trei zile.
A început să plângă.
— Nu vreau să te pierd.
— Atunci de ce ai făcut toate astea?
— Mi-a fost frică să nu mă urască băieții. După divorț, Rareș nici nu voia să mă vadă. Daniela îmi spunea că ei cred că i-am abandonat.
Pentru o clipă mi s-a făcut milă de el.
Îl văzusem cât suferea când băieții refuzau să vină în weekend.
Știam că vinovăția lui era reală.
Dar și durerea mea era reală.
— Mihai, ai încercat să repari o familie mințind-o pe cealaltă.
Și-a șters ochii.
— Putem merge la terapie. Îți dau parolele, extrasele, tot ce vrei.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau parolele tale, Mihai. Voiam să nu am nevoie de ele.
***
În zilele următoare am încercat să-mi văd de serviciu.
Dar nu mai puteam să mă concentrez.
De fiecare dată când suna telefonul lui Mihai, mă întrebam dacă este Daniela.
Când spunea că rămâne peste program, mă întrebam dacă banii vor ajunge din nou în contul ei.
Iar când discutam despre cheltuielile casei, nu mai știam dacă îmi spune adevărul.
Într-o seară i-am spus că vreau să plec pentru o vreme la părinții mei.
A rămas nemișcat.
— Elena, pentru niște bani vrei să ne distrugi căsnicia?
L-am privit.
— Nu sunt doar niște bani.
— Mi-am ajutat copiii!
— Și eu te-am susținut mereu să-i ajuți! Dar tu ai ascuns bani, ai făcut un credit și m-ai mințit ani întregi!
A ridicat vocea.
— Ce voiai să fac? Să-i las pe Rareș și Andrei fără casă?
— Voiam să-mi spui adevărul! Să discutăm împreună! Să găsim o soluție care să nu ne lase pe noi fără bani de facturi!
Mihai a tăcut.
— Tu ai hotărât singur că eu și Mara putem renunța la lucruri, fără măcar să știm de ce.
Am început să plâng.
— Și asta nu pot să uit.
A doua zi l-am sunat pe tata.
Nu i-am povestit tot.
I-am spus doar că am nevoie să stau o vreme la ei cu Mara.
— Vin să vă iau, fata mea, mi-a răspuns.
N-a pus întrebări.
A venit după-amiază.
M-a ajutat să pun două valize în portbagaj, câteva haine ale Marei și jucăriile ei preferate.
Mihai stătea în fața blocului.
Avea ochii roșii.
— Elena, spune-mi măcar că te întorci.
Am privit spre Mara, care se urcase deja în mașină.
— Nu pot să-ți promit asta.
— Dar eu nu te-am înșelat!
M-am întors spre el.
— Tu chiar crezi că trădarea există doar când este vorba despre o altă femeie?
— Elena, n-am avut nicio aventură!
— Știu. Dar ai împărțit ani întregi o parte din viața noastră financiară cu fosta ta soție și m-ai lăsat pe mine să cred că nu avem bani.
A început să plângă.
— Am greșit.
— Da, Mihai. Și acum trebuie să înțelegi cât de mult.
Am urcat în mașină.
Nu m-am uitat înapoi.
***
La părinți am dormit cu Mara în camera în care crescusem.
În prima seară, mama m-a întrebat dacă vreau să-i povestesc.
I-am spus tot.
Despre cei 48.000 de lei.
Despre credit.
Despre banii pentru centrală.
Despre toate lunile în care mă simțisem vinovată că nu câștig suficient.
Mama a oftat.
— Elena, poate că Mihai a greșit, dar să nu strici familia pentru niște bani.
Tata, care ascultase din prag, a intervenit:
— Nu sunt doar banii, Maria. Fata noastră nu mai are încredere în el.
M-am uitat spre tata.
Pentru prima dată în multe zile, am simțit că cineva înțelegea.
Mihai a început să mă sune zilnic.
Uneori își cerea scuze.
Alteori îmi spunea că îl pedepsesc pentru că și-a ajutat băieții.
I-am explicat de fiecare dată același lucru.
— Nu te pedepsesc pentru că ești tatăl lui Rareș și Andrei. Dar nu mai pot locui cu tine ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
După aproape două săptămâni, mi-a trimis un mesaj.
„Am făcut o programare la consiliere. Am început să pun toate datoriile și cheltuielile pe hârtie. Vreau să-ți arăt că pot schimba lucrurile.”
L-am citit de câteva ori.
Nu i-am răspuns imediat.
Încă îl iubeam.
Asta era partea cea mai grea.
Nu devenise peste noapte un străin.
Era omul cu care râsesem, cu care crescusem un copil și cu care îmi imaginasem că voi îmbătrâni.
Dar iubirea nu putea șterge cinci ani de minciuni.
Câteva zile mai târziu, am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea.
Fără Mara.
Fără părinți.
Doar noi doi.
Mihai a venit cu un dosar.
Mi-a arătat veniturile, creditele și cheltuielile despre care nu vorbiserăm niciodată deschis.
Nu i-am cerut parolele.
I-am cerut explicații.
Pentru prima dată, nu a mai încercat să-mi spună că exagerez.
— Elena, am crezut că dacă le dau bani băieților, o să mă ierte că am plecat de lângă ei.
L-am privit.
— Copiii tăi aveau nevoie de tine, Mihai. Nu doar de transferuri bancare.
A dat din cap.
— Știu acum.
— Și Mara are nevoie de tine. Dar și de un tată care nu o pune mereu pe ultimul loc.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Vreau să repar ce am stricat.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Atunci începe prin a nu-mi mai cere să uit repede.
A încuviințat.
Nu ne-am împăcat în ziua aceea.
Nu m-am întors acasă cu el.
Am hotărât să rămân o perioadă la părinți, să-mi caut o locuință temporară și să vedem dacă putem reconstrui ceva prin fapte, nu prin promisiuni.
Mihai urma să-și îndeplinească în continuare obligațiile față de toți cei trei copii.
Dar nu mai putea ascunde bani și datorii, pretinzând că asta înseamnă să fie un tată bun.
În seara aceea, când m-am întors la părinți, Mara m-a întrebat:
— Mami, când mergem acasă?
Am luat-o în brațe.
— Nu știu încă, iubita mea.
— Dar tati ne iubește?
Am simțit un nod în gât.
— Da, Mara. Tati te iubește foarte mult.
— Și pe tine?
Am privit-o câteva secunde.
— Uneori, iubita mea, oamenii se iubesc, dar fac lucruri care îi rănesc foarte tare pe cei de lângă ei.
Mara și-a lipit obrazul de umărul meu.
— Eu vreau să fiți bine.
Am strâns-o în brațe.
— Și eu, puiule. Tocmai de aceea încercăm să facem lucrurile cum trebuie.
După ce a adormit, am rămas lângă fereastră, privind luminile de pe stradă.
Nu știam dacă îl voi putea ierta pe Mihai.
Nu știam dacă ne vom întoarce vreodată la viața de dinainte.
Dar știam un lucru.
Nu plecasem pentru că soțul meu își ajutase copiii din prima căsnicie.
Plecasem pentru că, timp de cinci ani, îmi ceruse să fac sacrificii fără să-mi spună adevărul.
Și pentru că încrederea nu se pierde întotdeauna dintr-o singură trădare mare.
Uneori se pierde câte puțin, cu fiecare minciună, cu fiecare factură ascunsă și cu fiecare promisiune că „nu avem bani”, spusă unui om care te crede.
Iar eu nu mai voiam să-mi cresc fiica într-o casă în care adevărul trebuia descoperit din întâmplare, pe ecranul unui telefon.