Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Mamă, ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat cu banii?
Vocea lui Cătălin se auzea printre zgomotele utilajelor de pe șantier.
— Am găsit trei somații, mamă. Două credite la IFN-uri, facturi neplătite și rate despre care nu știam nimic.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Dă-mi-o pe Alina.
Nora mea a luat telefonul cu mâinile tremurânde.
— Cătălin, te rog să mă asculți…
— Cât datorăm, Alina?
— Nu știu exact.
— Cum adică nu știi? Eu îți trimit 2.500 de lei în fiecare lună!
— Și crezi că ajung? Tu stai acolo și habar n-ai cât costă să crești singură un copil!
— Te-am întrebat cât datorăm!
Alina a început să plângă.
— Aproape 22.000 de lei.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Din telefon nu se mai auzea nimic.
Apoi Cătălin a întrebat cu o voce pe care n-am să o uit:
— Eu pentru ce am muncit, Alina?
— Pentru noi! a izbucnit ea. Pentru mine și Maria! Crezi că mi-a fost ușor să stau aici singură?
— Nu, dar credeam că banii ajung la facturi și la copil!
— Am plătit și pentru copil!
— Și telefonul de aproape 5.000 de lei? Și robotul de bucătărie?
Alina a tăcut.
— Spune-mi că măcar Maria are tot ce-i trebuie.
— Are, Cătălin!
— Atunci de ce a stat fără curent săptămâna trecută?
Nora mea a început să plângă și mai tare.
— Am crezut că pot să acopăr ratele luna următoare!
— De câte luni îmi spui că totul este bine?
N-a răspuns.
— Trimite-mi toate contractele și facturile. Vreau să știu exact ce datorii avem.
— Deci acum mă controlezi?
— Nu, Alina. Încerc să aflu adevărul pe care mi l-ai ascuns.
Apoi a închis.
Alina a aruncat telefonul pe canapea și s-a întors spre mine.
— Sunteți mulțumită? Acum mă urăște!
— Alina, eu n-am făcut datoriile astea.
— Nu știți cum este să stai singură cu un copil! Cătălin trimite bani și crede că și-a făcut datoria!
— Atunci trebuia să-i spui că nu vă ajung. Nu să-l minți!
— Am încercat să fac ceva și pentru mine! Am cumpărat robotul acela ca să vând prăjituri. N-a mers. Apoi am făcut alt credit ca să plătesc primul.
Am privit-o.
— Și telefonul?
A coborât ochii.
— Pe acela l-am vrut eu.
— Iar acum nici facturile nu mai sunt plătite.
— Știu!
A lovit masa cu palma.
— Știu că am greșit! Dar nu mai suport să mă judecați!
A ieșit din bucătărie.
După câteva minute am auzit sertarele trântite.
Când am intrat în dormitor, își îndesa hainele în două sacoșe mari.
— Unde pleci?
— La mama.
— Și Maria?
— Vine cu mine.
— Alina, nu lua copilul și pleca la nervi. Vorbește întâi cu Cătălin.
— Nu mai am ce să vorbesc! Dumneavoastră ați vrut să mă faceți de rușine în fața lui!
Atunci a apărut Maria în ușă, cu ursulețul în brațe.
— Mami, de ce plângi?
Alina și-a șters repede obrajii.
— Mergem câteva zile la bunica.
— Dar buni Rodica?
Fetița s-a întors spre mine.
— Buni, vin mâine?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Vii când poți, puiule.
Alina a luat-o de mână și a ieșit.
Am rămas singură în casa pentru care fiul meu muncea departe de familie.
Pe masă era farfuria Mariei. Lângă ea, un desen neterminat.
Frigiderul era aproape gol, iar facturile restante stăteau lângă zaharniță.
În noaptea aceea, Cătălin m-a sunat din Italia.
— Mamă, Alina mi-a spus că a plecat.
— Da, mamă. Este la părinții ei, cu Maria.
— Eu am plecat ca să le fie bine. Am ratat două aniversări ale fetei mele. Am muncit și duminica. Și acum aflu că suntem îngropați în datorii.
Am început să plâng.
— Știu, Cătălin.
— Nu știu dacă mai pot avea încredere în ea.
— Nu trebuie să hotărăști în seara asta ce faci cu mariajul tău. Dar nici să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.
Au urmat câteva săptămâni grele.
Alina i-a trimis documentele cu toate împrumuturile. Cătălin a aflat că unele cheltuieli fuseseră necesare, dar și că soția lui făcuse cumpărături costisitoare fără să-i spună.
Au început să discute cu creditorii despre rambursarea datoriilor.
Alina și-a păstrat serviciul și a început să plătească din salariul ei ratele împrumuturilor făcute pe numele său.
Cătălin a continuat să trimită bani pentru Maria, dar a insistat ca toate cheltuielile importante să fie discutate deschis.
Într-o duminică, Alina a venit cu fetița la mine.
— Doamnă Rodica, îmi pare rău că am țipat la dumneavoastră.
Am privit-o.
— Și mie îmi pare rău că ți-am citit hârtiile fără să te întreb.
A oftat.
— Dar datoriile tot acolo erau.
— Da, Alina. Și trebuia să aflați amândoi adevărul.
Mi-a spus că Cătălin urma să vină acasă în concediu și că aveau să discute față în față despre căsnicia lor.
— Credeți că o să mă ierte?
— Nu știu, mamă. Dar dacă vrei să-i recapeți încrederea, nu-i mai ascunde nimic.
Maria a venit alergând din curte și m-a îmbrățișat.
— Buni, când vine tati?
— Curând, puiule.
— Și o să fim iar toți împreună?
M-am uitat spre Alina. Avea ochii plini de lacrimi.
— Asta trebuie să hotărască mama și tata, iubita mea. Dar amândoi te iubesc.
După ce au plecat, am rămas în bucătărie, privind masa pe care găsisem somațiile.
Nu știam dacă fiul meu și Alina vor reuși să-și salveze căsnicia.
Știam doar că nu puteau continua cu aceleași minciuni.
Banii pierduți puteau fi câștigați din nou, chiar dacă aveau să muncească mult pentru asta.
Dar încrederea lui Cătălin nu putea fi reparată cu încă un transfer de 2.500 de lei.
Pentru că fiul meu nu plecase în Italia ca să plătească datorii ascunse.
Plecase ca fetița lui să aibă un viitor mai bun.
Și cel mai dureros era că, încercând să-i ofere acel viitor, pierduse ani din copilăria ei pe care nimeni nu i-i mai putea da înapoi.