Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă, îți cer să pleci, a spus Răzvan.
M-am întors brusc spre el.
Mariana a rămas cu gura întredeschisă.
— Poftim?
— Ai auzit. Ia-ți poșeta și pleacă.
Soacra a izbucnit într-un râs disprețuitor.
— Răzvan, nu te mai prosti! Eu încerc să-ți explic niște lucruri pe care tu refuzi să le vezi!
— Tocmai ai spus că pierderea copilului nostru poate a fost un lucru bun, pentru că familia Dianei nu este la nivelul nostru!
— Nu asta am spus!
— Ba exact asta ai spus, mamă. Și ai spus-o în casa noastră, unei femei care încă plânge după copilul pierdut!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Pentru prima dată, Răzvan nu mai încerca să găsească scuze pentru mama lui.
Dar Mariana nu avea de gând să cedeze.
— Eu am fost profesoară treizeci și cinci de ani! Știu ce înseamnă educația și diferențele dintre oameni!
— Meseria părinților mei nu are nicio legătură cu pierderea sarcinii, am spus, cu vocea tremurândă.
Mariana s-a întors spre mine.
— Diana, tu întotdeauna te-ai simțit inferioară și ai interpretat totul ca pe o jignire!
Atunci ceva s-a rupt în mine.
— Nu, doamnă Mariana. Dumneavoastră m-ați făcut să mă simt inferioară. La fiecare masă, la fiecare vizită, de când m-ați cunoscut.
— Vai, ce nerecunoscătoare!
— Tata a condus camionul treizeci de ani ca să mă țină la facultate. Mama a muncit la brutărie de la patru dimineața. Nu am de ce să-mi fie rușine cu ei!
Răzvan s-a apropiat de mine.
— Diana are dreptate, mamă.
Mariana și-a luat poșeta.
— Foarte bine! Dacă pentru femeia asta ești în stare să-ți dai mama afară, să nu mă mai cauți!
A plecat trântind ușa.
Am rămas nemișcată în mijlocul sufrageriei.
Răzvan a încercat să mă îmbrățișeze.
Am făcut un pas înapoi.
— Diana…
— De ce abia acum?
A coborât privirea.
— Ce vrei să spui?
— De ce a trebuit să pierd un copil ca tu să-i spui mamei tale că nu are voie să mă umilească?
N-a răspuns.
— Ani întregi ai auzit cum vorbește despre părinții mei. Și de fiecare dată mi-ai spus să nu pun la suflet!
— Am crezut că dacă nu reacționăm, o să se oprească.
— Nu s-a oprit, Răzvan. A prins curaj!
M-am așezat pe canapea și am început să plâng.
— Eu am nevoie de un soț care să fie lângă mine, nu de unul care mă apără numai când nu mai are încotro.
Răzvan s-a așezat la celălalt capăt.
— Îmi pare rău.
— Știu. Dar acum nu mai pot.
În seara aceea mi-am făcut o geantă.
— Unde pleci? m-a întrebat.
— La mama și la tata. Am nevoie de câteva zile fără jigniri și fără explicații.
— Diana, te rog, nu pleca.
— Nu fug de tine, Răzvan. Încerc să-mi dau seama dacă mai pot avea încredere în tine.
Nu m-a oprit.
***
La Botoșani, mama m-a primit fără să-mi pună întrebări.
M-a strâns în brațe și m-a lăsat să plâng.
Tata a aflat a doua zi ce spusese Mariana.
A rămas mult timp tăcut.
— Diana, eu n-am avut școli înalte, mi-a spus. Dar știu că un om care se crede mai bun decât altul pentru că are bani sau diplome nu a înțeles mare lucru din viață.
M-au durut vorbele lui.
Nu pentru că erau greșite.
Ci pentru că tata, omul de care soacra mea se rușina, nu spusese niciodată un cuvânt urât despre familia lui Răzvan.
Între timp, Mariana îl suna zilnic pe fiul ei.
Îi spunea că eu îl manipulez, că vreau să-l îndepărtez de părinți și că o femeie care pleacă de acasă la prima ceartă nu merită să fie soție.
Mircea, socrul meu, i-a spus și el:
— Răzvan, dacă te duci după ea, o să te conducă toată viața!
Dar de data aceasta Răzvan nu le-a mai dat dreptate.
Mi-a povestit mai târziu că le spusese limpede:
— Diana nu m-a pus să aleg între voi și ea. Voi m-ați pus să aleg dacă accept să-mi fie umilită soția.
După patru zile, Răzvan a venit la părinții mei.
Nu avea flori.
Era obosit, neras și părea că nu dormise bine.
S-a așezat în bucătărie, în fața mea.
— Diana, am greșit. Nu doar duminică. Am greșit ani întregi.
Am rămas tăcută.
— Mi-a fost frică să-i supăr pe ai mei. Și am preferat să te las pe tine să suporți toate jignirile.
— Și ce se schimbă acum?
— Le-am spus că nu mai au voie să vină neanunțați. Că nu accept comentarii despre tine sau despre părinții tăi. Și că, dacă încep din nou, încheiem vizita imediat.
— Și dacă mama ta începe să plângă și îți spune că nu mai ești fiul ei?
Răzvan m-a privit direct.
— O să-mi pară rău că suferă. Dar nu o să te mai las singură ca să o liniștesc pe ea.
Am simțit că-mi dau lacrimile.
— Eu încă sufăr, Răzvan. Nu pot să uit ce mi-a spus despre copilul nostru.
— Nici nu-ți cer să uiți. Și nici să o ierți acum.
Am rămas câteva clipe în liniște.
— Vreau să încercăm, i-am spus. Dar dacă se repetă, nu mai pot trăi așa.
— Am înțeles.
***
M-am întors acasă cu Răzvan, dar nu am reluat imediat vizitele la socri.
Mariana a refuzat să-și ceară scuze.
Spunea rudelor că i-am întors băiatul împotriva familiei.
După aproape două luni, ne-am întâlnit la aniversarea unei mătuși.
Când m-a văzut, Mariana a spus suficient de tare încât să audă cei din jur:
— Uite că a venit și Diana! Sper că acum nu mai interpretează fiecare vorbă!
Am simțit vechiul nod în stomac.
Dar înainte să apuc să răspund, Răzvan s-a ridicat.
— Mamă, ți-am spus că nu mai accept asemenea comentarii.
— Vai, Răzvan, nici să glumesc nu mai am voie?
— Nu când gluma este făcută ca să-mi umilești soția.
Mariana a început să protesteze.
Răzvan mi-a întins mâna.
— Diana, mergem.
Și am plecat împreună.
Fără ceartă.
Fără să așteptăm aprobarea nimănui.
În mașină, am început să plâng.
Răzvan m-a privit îngrijorat.
— Am făcut ceva greșit?
Am clătinat din cap.
— Nu. Pentru prima dată, n-am mai fost singură.
Nu pot spune că relația cu socrii mei s-a reparat.
Mariana a rămas aceeași femeie mândră, convinsă că familia ei este superioară.
Dar nu a mai avut libertatea să mă jignească fără consecințe.
Iar Răzvan a înțeles că respectul pentru părinți nu înseamnă să-ți abandonezi soția în fața lor.
Încă ne doare pierderea copilului.
Există zile în care plâng fără să pot explica de ce.
Dar acum, când se întâmplă asta, Răzvan nu-mi mai spune să fiu puternică sau să trec peste.
Se așază lângă mine și mă ține de mână.
Și am înțeles ceva ce mi-aș fi dorit să știu mai devreme.
O căsnicie nu se salvează doar pentru că doi oameni se iubesc.
Se salvează atunci când fiecare este dispus să-l apere pe celălalt, chiar și în fața propriei familii.
Eu nu i-am cerut niciodată lui Răzvan să renunțe la părinții lui.
I-am cerut doar să nu mă mai lase să-mi pierd demnitatea ca să le păstreze lor liniștea.
Și, de data aceasta, m-a ales fără să fie nevoie să mă mai micșorez în fața nimănui.